Stai putin sa ne-ntelegem!

Aceasta sectiune include imagini, situatii si idei care
nu apartin proprietarilor siteului si care pot sa nu
corespunda cu principiile acestora.

Aceasta sectiune poate contine nuditate, violenta
verbala si cuvinte sau concepte care pot deranja.

Apasand butonul verde acceptati ca aveti cel putin
18 ani si / sau ca intrati pe propria raspundere.

Apar in revista

Haiganu. Fluviul soaptelor Nuvela Foileton

I. Vocile

1. Haiganu

... Toate celelalte or să vină...
... Lumea se schimbă...
... Aruncă toate pietrele și cântărește fulgii... Șum, șum, șum...
... Nu podoabele sunt importante, cât măduva din oasele sufletului...
... Iar apa care curge nu se mai întoarce...

Miliarde. Miliarde de șoapte. În fiecare secundă, neobosite, de nestăvilit. Ca o apă. Ori ca un popor de greieri ce aleg să cânte în același timp. Miliarde. De câte ori nu-și acoperise Haiganu urechile urlând, poruncind ori implorând să se facă liniște!? De câte ori nu așteptase Haiganu un răspuns la întrebările pe care le arunca acolo, în mijlocul fluviului de șoapte, ca pe o momeală într-un cârlig de pescuit!? Dar nu, niciodată nu primise răspuns. Vocile nu știau să asculte, nu știau să răspundă.

Fluviul curgea mai departe, învolburat de cuvinte, întunecat și rece. Haiganu smulgea uneori din mulțime o singură voce și o asculta cu atenție, în timp ce, în fundal, fluviul șoaptelor continua să murmure. Parcă mai liniștit. Parcă mai puțin răutăcios. Parcă mai înțelegător. Și așa reușea să adoarmă. Cu cușma trasă pe față și o singură voce torcându-i în minte ca o pisică alintată și recunoscătoare. O singură voce. De regulă una joasă, gravă: un vraci ce-și rostea rugăciunile către Derzelas ori o femeie ce-și mângâia copilul bolnav implorând-o pe Kotys ori pe sora sa, Bendis, să-l țină în viață. Erau voci calde, liniștitoare.
Voci care te lăsau să adormi.

Însă erau și zile când Haiganu se păcălea. Fie rugăciunile vraciului se transformau în blesteme înfiorătoare, fie tânguiala de alint a femeii, în urlete disperate. Haiganu arunca atunci vocea în fluviu și, înghițind-o, miliardele de șoapte reveneau parcă mai puternice, mai răutăcioase, mai obositoare. De parcă s-ar fi rupt un stăvilar, iar valul uriaș cădea acum peste mintea lui, înnecând-o.

2. Zourazi

Închis într-un grajd, cu lanțuri la picioare, Zourazi tremura. Era umezeală și frig, iar oțelul ce-i strângea gleznele îi căscase răni adânci în carnea picioarelor.

Zourazi nu avea mai mult de nouă primăveri, însă-i părea deja o veșnicie timpul petrecut în Grajdul lui Dekibalos. Grajd... O încăpere din lemn, pământ și stuf în care erau îngrămădite animalele stăpânului: 36 de copii pe care Dekibalos îi folosea după cum credea de cuviință: pentru muncă, pentru poftele trupești, pentru sacrificiu, pentru raiduri ori chiar pentru masă. Zourazi alături de tovarășii săi erau sclavii lui Dekibalos, iubiții lui Dekibalos, ofrandele lui Dekibalos, luptătorii lui Dekibalos, mâncarea lui Dekibalos.

În unele nopți, când scâncetele tovarășilor săi nu-i dădeau pace și-i frângeau somnul, Zourazi își ducea mâinile la tâmplă, se încrunta și o liniște fără cusur lua în stăpânire totul. Întunericul își schimba consistența și parcă Zourazi nici nu mai trebuia să respire. Durerea și lanțurile de la picioare păreau să dispară, iar băiatul putea păși bâjbâind prin beznă.

- Hei! E cineva aici? șoptea Zourazi și, pe măsură ce continua să meargă, îi părea că aude murmurul unei ape, ca un râu ce curge printre pietre.

Dar nu, niciodată nu reușise Zourazi să ajungă pe malul apei. Niciodată, de când își chema liniștea, nu găsise râul, oricât de mult îi păruse că s-a apropiat. Ori mâna lui Dekibalos, înfiptă adânc în gâtul sau în umărul său, ori șuturile celorlalți copii îl scoteau din căutările lui întunecate, direct în frigul unei dimineți încețoșate.

- Nu mai poți, Zourazi? tuna uneori Dekibalos. Să-mi spui dacă nu mai poți fiindcă Pleistoros își așteaptă ofranda. Iar sângele tău e la fel de bun ca oricare altul. Poate chiar mai bun! Ești fiu de vraci, adică zeii au scuipat în venele lui taică-tău să-i dea putere! Ha! Ha! Ha! Poate că zeii își vor saliva înapoi, de vreme ce tatâne-tău și-a încălcat jurământul și-a zămislit copii. Să-mi spui de nu mai poți, Zourazi, și-om despica cu poftă frumosu-ți trup în nouă!

- Hei! E cineva aici? șoptea Zourazi și, pe măsură ce continua să meargă, îi părea că aude murmurul unei ape, ca un râu ce curge printre pietre.

3. Haiganu

... Fiecare păcat face coajă...
... Nicio umbră nu-ți rănește privirea, tot lumina-i mai periculoasă...
... Ca un zimbru cu aripi și ghimpi... Șum, șum, șum...
... Hei! E cineva aici?...

Haiganu tresări. Marginile cușmei i se întorseseră în timpul somnului, iar acum, o geană de lumină îi scurma în ochi ca o găină după râme, în timp ce mintea îi era inundată de gălăgia fluviului.

Hei! E cineva aici?...

Haiganu pescui vocea și o ascultă cu atenție. Un copil rătăcit, în viitorul căruia citi ceva ce-i alungă oboseala într-o clipă.

Hei! E cineva aici? făcu din nou vocea ca un pește ce-și deschide, lipsit de vlagă, gura pe mal.

Sunt aici! murmură mintea lui Haiganu, iar raza de lumină ce scurma în ochiul său se strecură înlăuntru luminând ca o lună plină valurile fluviului și malurile sale pustii.