Stai putin sa ne-ntelegem!

Aceasta sectiune include imagini, situatii si idei care
nu apartin proprietarilor siteului si care pot sa nu
corespunda cu principiile acestora.

Aceasta sectiune poate contine nuditate, violenta
verbala si cuvinte sau concepte care pot deranja.

Apasand butonul verde acceptati ca aveti cel putin
18 ani si / sau ca intrati pe propria raspundere.

Apar in revista

Haiganu. Fluviul soaptelor Nuvela Foileton

» urmare din numărul 9

Episodul X. Mână Scurtă

Haiganu

Nu-ți pune pecete pe suflet
Adu un șarpe în casă, dar lasă-i capul afară
Copacii nu au dorințe

Ochiul său nevăzut călătorea. Își privi de sus trupul ghemuit. O mână de carne de zeu în lumea oamenilor, ca o friptură din bucătăriile regilor aruncată în blidul cu resturi din ograda sclavilor.

Ochiul său călătorea. Se ridică deasupra pădurii, strecurându-se printre coroanele fără frunze, printre scheletele lor de lemn în care viața pândește o nouă primăvară. O bufniță sau poate o altă pasăre se zburli și își luă zborul când trecu pe lângă ea, iar o pală de vânt făcu să se desprindă o frunză uscată ce rezistase cine știe cum întreaga iarnă agățată de copacul în care se născuse.

Ochiul său călătorea căutând. Zourazi nu putea fi departe. Era undeva, aici, poate la doi pași de el. Nevăzut, ochiul său pluti o vreme deasupra pădurii Giradrigas scrutând orizonturile către apus, acolo unde vârfurile înzăpezite ale munților Kiri Karsa se pierdeau în nori, apoi către nord, spre zidurile cetății Sind ori și mai sus, spre talazurile din Axi Iura, dar și către răsărit, prin stepele din Calsa Merza, până la marele templu din Korganon, ori spre sud, către Praus...

Doar că în sud, nu departe, ceva îi atrase atenția. În lumina dimineții, un fuior de fum mânjea cerul cățărându-se către nori, iar Haiganu știu deodată că în Giradrigas moartea-și făcuse de cap.

Într-o singură clipă, Ochiul său se ridică tot mai sus, apoi țâșni și alunecă fulgerător de-a lungul râului, peste valurile sale murdare, pluti pe sub una din punțile înguste ce legau malurile, zbură peste mahalale, apoi trecu direct prin zid năvălind în interiorul cetății.

Iar primul lucru pe care Ochiul lui Haiganu îl văzu în Giradrigas fu Razel-cel-Ars. Iar pe Razel, Haiganu nu-l văzu ca pe un om, ci chiar așa, ca pe un lucru. De parcă ar fi fost o statuie, o piatră, o armă ori un cadavru. Și chiar dacă Haiganu nu vedea la fel ca orice om, ceva se cutremură în inima lui de zeu rămasă în trupul din pădure, când privi brațele în care Razel își bătuse cuie, apoi găurile din obraji prin care se vedeau dinții alungiți. Apoi Haiganu îi văzu pe ceilalți copii, toată Armata Orfanilor încolonată perfect, cu bâtele, furcile, topoarele ori săbiile strânse în mâini. Iar lucrul care-l uimea cel mai mult pe Haiganu nu era mulțimea de copii transformați în monștri, nu leșurile adunate în mormane, nu templul care încă ardea mocnit, ci mai cu seamă liniștea. Niciun gând, niciun geamăt, nicio voce nu se ridica din Armata Orfanilor, niciun cuvânt nu sărea de acolo în Fluviul Șoaptelor. Lui Haiganu i-ar fi fost cu neputință să-i găsească pe toți acești copii doar ascultând vocile lumii. Copiii ăștia nu erau oameni, nici animale ori plante. Copiii ăștia erau, da, un soi de lucruri. Lucruri în stare să meargă. Să meargă și să ucidă în liniște.

Și ceva se bucură în mintea lui Haiganu.

Apoi înțelese că și Zourazi era cumva asemeni lor, iar în clipa următoare îl văzu pe Dekibalos. Și-l auzi.

Zourazi-cerbul

Un vis fără noimă îl făcu să fornăie în somn și, speriat, se trezi brusc. Vreme de câteva clipe căută să înțeleagă unde se află și cine e. Sau, mai cu seamă, ce e. Se pomeni urlând prin gura omului și fornăind prin gura cerbului, în vreme ce imaginile venite prin toți cei patru ochi ai săi se amestecau, amețindu-l.

Pentru o clipă, alergând bezmetic, fu pe cale să-și scoată mâinile sale de om din trupul său de cerb, dar chiar în acel moment se pomeni apăsat de frica de nestăvilit că ruptura asta îi va aduce moartea. Și nu știu care parte din el se temea mai mult: cerbul sau omul? Apoi, tot pentru o clipă, se gândi că ar putea redeveni monstrul înfometat care alerga prin pădure sau cerbul fără minte, dobitoaca speriată de urletul lupilor.

Zourazi-cerbul se opri închizându-și ochii de om și răsuflând zgomotos prin nările cerbului.

- Ușurel... făcu băiatul, iar Zourazi-cerbul păși privind atent, de jur împrejur, prin ochii animalului.

O bufniță sau poate o altă pasăre fâlfâi din aripi înainte să-și găsească locul pe creanga unui copac din apropiere, iar Zourazi-cerbul se gândi deodată la Haiganu și la cât de multe lucruri se schimbaseră de când vorbiseră ultima oară. Apoi își aminti de Dida și Titilă alături de care evadase din fortul lui Dekibalos, se gândi la momentul în care se stinsese îmbrățișat de frigul din pădure, apoi la felul în care pășise în Lumea dintre clipe și la faptul că găsise închise porțile către cetățile lui Heros. Apoi își aminti de bătrâna care încercase să-l ocrotească, iar mai târziu se gândi la locul în care se simțise închis, acolo, în el, și la felul în care privise neputincios cum omul care era sărise înfometat pe cerbul care era.

Apoi Zourazi-cerbul plânse încetișor, udând cu lacrimile sale de om blana sa de cerb și porni prin pădure, ciulindu-și urechile și adulmecând miresmele sfârșitului de iarnă.

Cranc!

Atât a fost mai întâi. Iar Zourazi-cerbul se opri. Cranc! Adică o creangă ruptă. O creangă ruptă sub apăsare. Sub apăsarea unui picior. Ceva, cineva pășea cumva aici, pe lângă el. Încercând să păstreze liniștea. Un animal, un lup, o ciută, un râs, un balaur ori poate, și mai rău, un om pândea pe lângă el, cu dinții rânjiți, cu aripile întinse ori cu o suliță ridicată, cu ochii larg deschiși, cu spatele curbat, cu mușchii încordați, gata să muște, gata să fugă, gata să ucidă. Ceva, cumva, gata să ucidă.

Apoi Zourazi-cerbul s-a întors și a văzut.

Dekibalos

Îi păru pentru un moment că ceva se mișcă lângă Razel-cel-Ars. Ca și când aerul s-ar fi încins deodată și-ar fi prins să se unduiască așa cum obișnuiește să facă în verile fierbinți, pe lângă zidurile arse de soare.

Dekibalos își ridică apoi biciul-cel-lung și șfichiui din el. Era vremea să plece.

Cu doar o seară înainte, Moroianu îi ceruse să-i îngăduie să meargă la Kaga-Krata, iar Dekibalos socotise că acum putea să se lipsească de el. Apoi îi mai ceru un favor. Cei mai vânjoși bărbați din mahalalele cetății Giradrigas ascultară cuvintele albe, roșii și verzi ale Spânului și pășiră apoi în ștreang privind la norii coborâți în mijlocul cetății. Dekibalos și-ar fi dorit să-și aducă sub flamuri întreaga suflare din mahalale, dar vrăjitorul îl convinsese că-i peste puterile lui să supună atâta lume. Că Heros însuși s-ar simți înșelat și-ar putea năvăli în lume pentru a-și lua îndărăt morții întorși din Lumea dintre clipe.

- Și de ce nu-ți tai eu capul, Moroiene? Îl întrebase râzând, când Spânul se prăbuși ostenit de vrăjile sale.

- Fiindcă mă voi întoarce în lume într-un trup oarecare și voi veni după tine, Dekibalos. Și voi uita atunci prietenia ce ne leagă și faptul că m-ai găzduit o iarnă întreagă.

După o vreme, în timp ce flăcările mistuiau templul din Giradrigas, Dekibalos îl privi pe Moroianu încălecând și pornind către sud.

Acum, Dekibalos își conducea armata în nord, către Sind. Hotărâse că e prea devreme să se apropie de Ordisia, așa că plănuia să supună toate cetățile de pe malul Upa-Girei. Nu avea el prea multe idei legate de tactică, nu cunoștea strategie militară și nici pe hartă nu se descurca prea bine, însă știa ca-n palmă drumul până la Sind și se gândea că dacă Imperiul și-ar trimite armata după el, ar putea să se refugieze în munți sau, și mai bine, să se facă nevăzut în Calsa Merza. Mai cu seamă,dacă ar putea răpune Sindul, Dekibalos plănuia să urce până la Dilzos, apoi până la Iurazos, unde să se oprească negociindu-și pacea cu Ordisia. Cu trei cetăți prădate și controlul unuia dintre cele mai importante porturi, Dekibalos își putea permite să viseze la o viață îndestulată.

”Cusururile Ordisiei sunt Brâul de Piatră și Zidul Vrăjitorilor”, gândi Dekibalos. ”Oamenii ăia, oamenii de dincolo de ziduri, sunt de fapt închiși. Ei nu pricep că fantasma siguranței i-a îngenuncheat. De sute de ani s-au ascuns într-un țarc și își închipuie că trăiesc în pace. Au făcut un zid în jurul lui Ziraxes și cred că asta îi apără, dar problema este că oamenii gândesc în ore, în zile și în ani, pe când Ziraxes gândește în secole. Și chiar dacă Ordisia a câștigat câteva generații de pace, va pierde, la sfârșitul vremurilor, războiul. Fiindcă zidurile ei se năruie în timp, iar oamenii imperiului nu vor ști să lupte, atunci când bătălia va reîncepe. Ridicând Zidul Vrăjitorilor au transformat Kaga-Krata într-o închisoare, dar, în același timp, și-au construit propria închisoare prin Brâul de Piatră. Își vor trimite, probabil, armata după mine o vreme. Vor găsi cenușa din Giradrigas, vor da peste cenușa din Sind și vor ajunge cândva la Dilzos și mai apoi la porțile cetății Iurazos, atunci când eu voi domni acolo. Și? Ce va face măreața Ordisia? Ce va face mai ales atunci când, pregătindu-se să mă pedepsească, se va trezi, după secole, cu un atac din partea lui Ziraxes? Ei, asta chiar va fi o surpriză, și-om vedea dacă Moroianu va avea cu adevărat trecere în fața lui Ziraxes, după cum s-a lăudat”.

Dekibalos se pomeni deodată întrebându-se dacă e posibil ca cineva să-i iscodească gândurile.

Armata Orfanilor mărșăluia. În liniște. Către nord. Către Sind.

Mână Scurtă

Când văzuse Brâul de Piatră ițindu-se în zare, vicarul Priscus, zis și Mână Scurtă din cauza unui defect din naștere, le mulțumi Celor Mari, rostindu-le numele în limba nouă, dar și în toate limbile străvechi pe care le știa. Sub el, bătrânul Ghilmax hârâia la fiecare bătaie de aripi, la fiecare respirație. Ghilmax fusese grifonul Înaltului Preot Tanaam, iar mai înainte slujise altor Înalți Preoți din Giradrigas, plecați la Heros când le venise sorocul. Vreme de nouă sau zece generații, Ghilmax colindase cerul de la Giradrigas către cetățile Ordisiei și înapoi, ba, de câteva ori, trecuse peste stepele din Calsa Merza pentru a ajunge la Korganon, ori chiar și mai departe, la Tyrida, acolo unde, cândva, îl ducea pe un preot din Giradrigas care, în mare taină, își lepăda straiele duhovnicești pentru a se împreuna cu femeile din lupanarele de la capătul lumii.

Până ieri, Mână Scurtă zburase cu Ghilmax doar de câteva ori și asta după ce Înaltul Preot, prea bătrân pentru a mai încăleca chiar și un bidiviu blând, i-l lăsase în grijă. Tanaam nu-i dăduse însă și Toiagul Învățăturii, însemnul puterii și cheia prin care își putea împleti amintirile cu cele ale lui Ghilmax și ale Înalților Preoți pe care grifonul îi slujise până atunci. Ieri însă, când dihăniile dădură năvală pe poarta cetății, Mână Scurtă se repezise în odaia lui Tanaam și luase cu mâna sa cea bună toiagul împodobit. Înaltul preot se trezise buimac și-l ocărâse, iar Mână Scurtă făcuse ceva ce-și dorise de multe ori să facă. Bang! Toiagul Învățăturii îl lovise pe Tanaam peste urechea stângă, iar pe tichia bătrânului se ivi o mică floare însângerată. Tanaam nu se prăbuși așa cum se aștepta Mână Scurtă, așa că vicarului i se făcu frică și o luă la goană pe holurile cetății, apoi pe scări, sus, pe acoperiș, acolo unde, legat de un picior, aștepta Ghilmax. Grifonul nu era înhămat și, în timp ce în curtea cetății, Armata Orfanilor semăna moarte în stânga și în dreapta, Mână Scurtă se chinui să strângă ițele, curelele și celelalte cordeluțe ale harnașamentului. Când, în sfârșit, Priscus reușise să încalece, iar Ghilmax își desfăcuse aripile pentru a și le dezmorți, pe acoperiș urcase Tanaam, cu tâmpla și veștmintele murdare de sânge.

- O să se afle tot ce ai făcut! Fii blestemat, Priscus! apucase să urle Înaltul Preot înainte ca doi țăruși să-i străpungă trupul.

Din spate, dăduse năvală cohorta de copii plini de sânge, cu dinții rânjiți și armele strânse în mâini, iar Mână Scurtă simțise că-i plesnește inima de teamă. Speriat la rândul său, Ghilmax se ridicase icnind la fiecare bătaie de aripi. De sus, Priscus mai apucase să-l vadă intrând în cetate pe Dekibalos, apoi grifonul îl purtă în zbor către Brâul de Piatră.