Stai putin sa ne-ntelegem!

Aceasta sectiune include imagini, situatii si idei care
nu apartin proprietarilor siteului si care pot sa nu
corespunda cu principiile acestora.

Aceasta sectiune poate contine nuditate, violenta
verbala si cuvinte sau concepte care pot deranja.

Apasand butonul verde acceptati ca aveti cel putin
18 ani si / sau ca intrati pe propria raspundere.

Apar in revista

Haiganu. Fluviul soaptelor Nuvela Foileton

» urmare din numărul 10

Episodul XI. Străluciri

Zourazi–cerbul

Apoi Zourazi-cerbul s-a întors și a văzut cum ceva se mișcă în tufișuri.

Cranc!

Iar cerbul din el voise să fugă. Și doar Zourazi știu cât de greu îi fu să strunească spiritul animalului. Să-i stăpânească trupul pentru a privi în desișul în care ceva se mișcase.

Zourazi-cerbul își ciuli urechile și fornăi amenințător. Apoi auzi un chițăit, un sughiț sau un scâncet. Un scâncet.

- Mare Neris... ce grozăvie... făcu vocea din tufișuri, iar Zourazi–cerbul vorbi prin gura sa de om:

- Hei! Cine-i acolo?

- Păi...

- Păi cine?

- Păi... eu.

Fetița ieșită din umbrăriș nu era mai înaltă de două picioare, iar când o văzu, primul gând al lui Zourazi-cerbul zbură la micul Titilă, puiul de pitic ce evadase alături de el și de Dida din fortul lui Dekibalos. La cât de crud îl știa pe Dekibalos, Zourazi-cerbul gândea că Titilă își găsise de multă vreme sfârșitul.

Fetița era îmbrăcată cu stofe scumpe, filigranate și înflorate, după cum obișnuiau să-și împopoțoneze odraslele toți cei din neamul Celor Mărunți, și ducea în spate un cufăraș prins pe după umeri cu câteva curele din piele, brodate cu simboluri pe care Zourazi-cerbul nu le putu desluși.

- Să nu-mi faci rău, bine? se tângui copila către el, apoi se apropie și, pe neașteptate, îi mângâie botul de cerb, iar atingerea ei avu darul să-l gâdile.

Zourazi-cerbul râse încetișor prin gura băiatului, în timp ce buza de sus a cerbului tremură dezvelind ceva din albul dinților.

- De ce nu-ți scoți mâinile din blana cerbului? spuse deodată fata.

- Fiindcă... fiindcă dacă aș face asta am putea muri. Și eu, și cerbul. Dar nici măcar nu-i treaba ta! Mai bine spune-mi ce cauți prin pădure. Pe-aici sunt lupi. Și râși. Și-or fi și cete de tâlhari.

- Ba să știi că nu mi-i frică nici de lupi și nici de râși! Iară de tâlhari am reușit să scap fugind din Giradrigas. Au atacat cetatea, ieri, în zori... Mi-au omorât uncheșii cu care venisem la târg să vindem pietre vii... Au ucis tot ce le-a stat în cale! Doar pe copii i-au lăsat în viață și, poate, pe cei din mahalale. Îi cruțaseră până să-mi iau eu tălpășița... Dară să știi că erau și oameni buni pe-acolo care m-au ascuns și m-au făcut pierdută atunci când vrăjitorul chel cobora norii în curtea cetății...

- Un vrăjitor chel?

- Așa cum zic! Un vrăjitor chel și-un dințos cu față de broască, o urâțenie cum n-am mai văzut... Ei erau în fruntea unei gloate de copii cu ochii goi și mințile furate...

- Armata orfanilor...

- Armata nu-mă-interesează! Și zic așa: du-mă la Karsa, acolo unde mi-i neamul! Și ți-oi da toate nestematele din cufăr și-altele fără număr ți-or da mămuca și tătucu să-ți împodobești cu ele blana cerbului ori ce-ai mai vre! Zi: te învoiești ori ba?

Nedelia

Ceva îi scăpase din vedere, fără doar și poate. Poate un cuvânt nerostit în limbile străvechi ori poate, pur și simplu, lacrimile lui Haiganu avuseseră în ele mai multă putere decât crezuse. Mai multă viață. Ori mai multă otravă.

În ultimile zile, tristețea Didei se accentuase. Nu era chip să fii pe pace cu ea, nu era cuvânt care să o îmbuneze, nu era mângâiere care să-i aline durerea nerostită. Cu toate puterile ei, cu tot ce sădise în ea Neris atunci când îi dăduse viață, Nedelia nu reușea să o facă pe Dida să părăsească colțul de cameră în care-și făcuse culcuș îndesând câteva pleduri și o mână de paie.

De dimineață, lucrurile se înrăutățiseră. Nedelia coborâse la ea cu o strachină în care adunase câteva turte și o mână de bureți copți pe plită, însă Dida le aruncase prin toată odaia - o ploaie de ciuperci și bucăți de pâine.

- Lasă-mă-n pace! țipase Dida, iar Nedelia văzu în ochii ei o sclipire neobișnuită, apoi sclipirea se transformă într-un abur alb care se risipi în întuneric.

Nedelia se apucă apoi să adune cioburile străchinii și bucățile de mâncare de pe jos, iar în tot timpul ăsta o auzi pe Dida plângând în colțul său întunecat.

- Aș putea să te ajut..., făcu Nedelia, iar ceea ce urmă avea să depășească orice închipuire.

Două raze albe porniră din ochii Didei și secerară întunericul despicând în calea lor un scaun și cufărul în care Nedelia ținea adunate câteva straie de duminică.

- Lasă-mă-n pace! făcu din nou Dida ridicându-se și împrăștiind cu piciorul culcușul de paie și pleduri. Și-apoi, cine ești tu, babo? Cine ești tu să-mi ții mie socoteală? Cine ești de mă scoli din morți și nu-mi dai voie să trăiesc? Cine sunteți voi, toți adunații ăștia care dictați pe viețile noastre? Mmm? Cine sunteți? Dekibalos și vrăjitorul său care mi-au luat libertatea și mințile ori tu și monstrul ăla cu un singur ochi îmi sunteți totuna! Cine sunteți voi? E plină lumea de dihănii și oamenii nu-și mai găsesc loc! Iar dacă mă adun și eu într-un colțișor, trebuie să vină vreunul dintre voi și să-mi strice liniștea! ”Dacă te pot ajuta cu ceva...” Nu! Nu mă poți ajuta! Poftim! Iar acum poți să mori!

Ochii fetei fumegau, iar în cameră pluteau fulgi albi de cenușă.s

Nedelia rămase o vreme în genunchi strângând într-o mână o bucată zemoasă de ciupercă, iar în cealaltă câteva cioburi care-o-nțepară într-un târziu în palmă trezind-o din năucire. Dida trecuse deja pe lângă ea și ieșise din casă trântind ușa.

- Mare Neris! făcu Nedelia scuipându-și în sân, în timp ce o picătură de sânge ieși la lumină prin mica tăietură din palma ei pentru ca apoi să intre îndărăt asemeni unui șoricel speriat în ascunzătoare.

Haiganu

...Nicio urmă de umbră n-a mai rămas...
...Și nopțile toate s-au pitit pe după soare...
...Iar de-ar fi să vină Ceilalți, noi ce ne-am face?

Când a ajuns în Giradrigas, dincolo de zidurile cetății mai așteptau doar cadavrele înnegrite de foc și de fum. Și corbii. Ca niște cârpe întunecate aruncate peste movilele de carne neagră. Armata aceea tăcută plecase deja, plănuind să ucidă în altă parte. Haiganu își trimisese ochiul în urma ei și îl văzuse pe Dekibalos, ale cărui gânduri și cuvinte săreau prin Fluviul Șoaptelor ca niște pești ucigași, cum își răcnește poruncile din șaua unui armăsar uriaș. Avea să atace Sindul și-apoi să nimicească tot ce i s-ar fi ivit în cale până în miazănoapte. Prea mici și nepregătite, garnizoanele din Sind, Dilzos și Iurazos aveau să fie o pradă ușoară pentru cohorta sa tăcută și înfometată. Haiganu privi în zilele ce încă n-au venit și pricepu cât de lesne ar fi picat toate cetățile din apropiere și cum în câțiva ani Dekibalos avea să pângărească până și muntele Korganon. Apoi, cățărat pe ruinele templului din Giradrigas, Haiganu privi în zilele ce-au fost și urmări trecând prin târg fetița-încă-vie. În forfota orașului, printre spirite trecute deja la Heros ori îngrămădite în corpurile ce slujeau acum în armata lui Dekibalos, fetița-încă-vie pășea ducând în spate un cufăr cu pietre vii, extrase din minele din Karsa. Urma spiritului său îl călăuzi pe Haiganu prin tot carnagiul ce avusese loc în cetate, apoi printre fustele largi ale unei croitorese sub care se ascunsese fetița-încă-vie, apoi prin șanțuri, pe sub cadavre, prin tufișuri și prin pădure, până ce se speriase de un cerb ce purta în spate un băiat.

”Hei! Cine-i acolo?” întrebase băiatul din spatele cerbului. Sau cerbul. Sau cerbul-băiat. Cerbul—Zourazi. Zourazi.

- Zourazi! strigă deodată Haiganu, iar corbii din jur se ridicară croncănind și fluturând din aripi.

Apoi Haiganu goni pe urmele de ieri ale fetiței de pitic.

”Cum te cheamă?” o întrebase la un moment dat Zourazi-cerbul, iar ochiul lui Haiganu se rătăci printre zilele ce încă n-au venit și zilele ce-au fost.

- Nu! Nu! Nu! Ei nu au murit, ei nu or să moară!

Zourazi-cerbul

- Păi... făcu fetița.

- Păi niciun ”păi”. Te-am întrebat cum te cheamă! spuse Zourazi.

- Păi! Așa mă cheamă... Păi!

Zourazi-cerbul râse zgomotos prin gura băiatului în timp ce gura cerbului mușcă din mustățile de iarbă nouă ce se ițiseră printre frunzele veștede și umede de anul trecut. Apoi Zourazi-cerbul se tolăni și o rugă pe fetița de pitic să-i spună cât de rău arată rana de la piciorul din spate.

- M-am luptat cu un lup pe vremea în care eram doar cerb, îi spuse băiatul, iar inimile îi bătură mai tare când își aminti.

Nu fusese chiar o luptă. Lupul îi ieșise în față, el s-a opintit, s-a întors și a fugit. A gonit prin pădure în neștire o vreme, apoi, obosit, s-a uitat în urmă. Lupul nu era nicăieri, însă piciorul îi sângera. Când anume fusese mușcat nu-și putea aminti.

- Uite, zise fata deschizându-și cufărul pe care și-l dăduse jos din spate. Mă lași să te împodobesc?

- Să mă ce?

- Să te împodobesc. Cu pietre vii. Voiam să le vindem în Giradrigas, însă acum nu mai contează. Nici nu știu dacă mai ajung acasă, așa că ți le dăruiesc de acum.

- Cum adică pietre vii?

- Păi... Cei din neamul meu scobesc în munte după cele mai frumoase pietre, știi? Noi învățăm de mici să ascultăm piatra, să vorbim cu ea, să-i citim secretele și țesătura. În măduva de nestemate a muntelui sunt pietre vii, pietre mai bătrâne decât pământul pe care trăim, pietre care au călătorit prin cer și prin apă și care adună în ele cunoștințele unor neamuri din alte timpuri și de pe alte tărâmuri. Dac-ar ști cineva să tălmăcească ce spun pietrele astea, se zice că ar putea stăpâni lumea. Noi însă le lipim așa, pe piele, iar ele se lipesc de noi. Ne apără de boli și de frici, sunt bune pentru mamele care n-au lapte să-și hrănească plozii ori pentru băieții ce se pregătesc de însurătoare... Mă rog... așa se zice. Mie îmi plac fiindcă se lipesc de piele, de păr, de oriunde, și arată frumos. Hai... hai să te împodobesc.

Zourazi-cerbul privi prin toți cei patru ochi ai săi la pietrele colorate din mâinile copilei de pitic. Păi îi lipi un cristal mare pe fruntea sa de cerb, apoi îi împodobi coarnele și blana de pe gât. Se urcă apoi în spatele lui și-i atinse pentru prima oară trupul său de om, iar lui Zourazi-cerbul i se făcu pielea de găină și simți furnicături în degetele din mâinile sale de om înfipte în spatele său de cerb.

- Gata, hai să mergem, spuse.

Păi se dădu jos de pe el, apoi făcu câțiva pași cu spatele, privindu-l.

- Îți stă foarte bine așa, murmură ea.

Zourazi-cerbul se ridică în picioare. Câteva raze de soare, strecurate printre crengile copacilor, se jucară în pietrele lipite pe coarnele sale.