Stai putin sa ne-ntelegem!

Aceasta sectiune include imagini, situatii si idei care
nu apartin proprietarilor siteului si care pot sa nu
corespunda cu principiile acestora.

Aceasta sectiune poate contine nuditate, violenta
verbala si cuvinte sau concepte care pot deranja.

Apasand butonul verde acceptati ca aveti cel putin
18 ani si / sau ca intrati pe propria raspundere.

Apar in revista

Haiganu. Fluviul soaptelor Nuvela Foileton

» urmare din numărul 11

Episodul XII. Tristețea zeilor

Haiganu

Încercă să urci măcar unde coboară zeii
Au căzut bucăți de stele
Nu mânca oameni! Au oase!

Se gândise la Gebeleizis, tatăl său. La faptul că n-avea să-l mai vadă niciodată și că, probabil, zăcea întemnițat, asemeni lui, într-o lume întunecată. Gândul nu-l ajută însă cu nimic. Ochiul său rămase uscat și doar furia din el prinse a se înfierbânta. Haiganu privi apoi în ”până-la-capăt”, dincolo de toate zilele ce vor veni, acolo unde domnește neantul, acolo unde nici oameni și nici zei nu mai sunt. Timpul e gata acolo, pământul și lumea și toate se-opresc, iar Haiganu scrută nimicul acela sperând ca asta să-l întristeze așa cum se întâmplase întâia oară. Și, ca atunci,să-i scape o lacrimă pe care să o lase acum să cadă în ochii băiatului.

Grăbise întreaga zi încercând să-i ajungă și nu se oprise nici când noaptea se aruncase peste lume ca o pasăre de pradă. Iar când, în sfârșit, dăduse de ei, fetița îl atacase cu un băț, în vreme ce Zourazi-cerbul goni o vreme, băiatul fiind prea buimac pentru a struni frica animalului.

- Zourazi! strigase după el Haiganu, în vreme ce cu o mână se apăra de loviturile fetiței pitic.

- Îl știi?, făcu ea către Zourazi-cerbul atunci când acesta reuși să strunească spaima animalului și să se întoarcă, iar băiatul dădu din cap, deși părea că nu era cu adevărat sigur că știe pe cine are în față.

- Haiganu? șopti în cele din urmă Zourazi, iar cerbul își mișcă la rândul său buzele de parcă ar fi încercat să vorbească.

După ce fetița îl întrebase de zeci de ori dacă era cu adevărat zeu și dacă putea vedea prin ochiul său atât de mare, stătură o vreme în jurul focului fără să-și spună nimic, timp în care Haiganu refăcu în minte câteva din zilele ce au trecut și câteva din cele ce aveau să vină. Ar fi trebuit, poate, să plece în urmărirea lui Dekibalos și a armatei sale ce avea curând să cucerească Sindul. Să încerce să evite suferința a mii de oameni ce urmau să fie mâncați ori ridicați în fiare de Armata Orfanilor. Haiganu își spunea că renunțase la asta pentru Zourazi, pentru grozăvia în care se transformase. Un om amestecat cu un cerb... Și pentru câteva speranțe pe care Haiganu și le pusese în singurul om pe care-l știa că poate vedea Fluviul Șoaptelor asemeni lui. Ceva însă șoptea în el că mai era un motiv pentru care a ales să-i urmărească pe Zourazi și pe fetița-încă-vie, lăsând pe mâna lui Dekibalos soarta a mii de oameni.

”Vrei să se facă liniște, Haiganu”, șopti în el gândul cel rău, apoi dispăru ca un pește răpitor în Fluviul Șoaptelor, amestecându-se cu alte câteva milioane de gânduri.

Haiganu tresări un pic, apoi atinse cu mâna blana lui Zourazi-cerbul și văzu mai departe, în carnea de sub ea, cum sângele-viu circulă prin trup.

- După ce Neris a făcut lumea asta și a plămădit și primii oameni, ne-a adunat pe toți, apoi a luat din sângele nostru pentru a alege dintre ei o rasă anume, le spusese deodată Haiganu, în timp ce focul trosnea molcom aruncând văpăi de lumină pe fața micuței Păi.

Fetița stătea culcușită lângă Zourazi-cerbul și deschise ochii mari când îl auzise vorbind.

- Neris gândea că oamenii aceștia vor conduce lumea având puterea să aducă în ea câte ceva din lumina zeilor. Visa la o lume perfectă care să supraviețuiască... să existe chiar și-atunci când zeii n-or mai fi.

- Să nu mai fie zeii? Păi ce vorbe-s astea? se încruntă deodată fetița de pitic ridicându-se în capul oaselor, iar Zourazi-cerbul își mișcă ambele capete de parcă ar fi încercat să gonească un roi de muște sâcâitoare.

- Oare cum să vă spun? La un moment dat se termină toate. Tot! Nu vor mai fi nici zei, nici soare, nimic...

- Păi...

- Iar Neris ne-a spus că poate face o lume în care să ne adăpostim cu toții. O lume care nu va ajunge la capăt. O lume în care apa va da viață și putere la nesfârșit. O lume care continuă. Lumea asta... Și a făcut ființe care se nasc, trăiesc o vreme, apoi se sting pentru ca altele să le ia locul. Spiritele lor să plece apoi la Heros ca să-i dea putere și să crească apele lui Neris cu care lumea să rodească din nou. Și tot așa, la nesfârșit. Și-am dat din sângele nostru pentru o rasă de oameni care să răspundă dorințelor noastre. O rasă care să conducă lumea... Voi îi numiți vrăjitori... Sângele nostru curge prin vinele lor.

- Deci nu ați scuipat în sângele vrăjitorilor, așa cum spunea Dekibalos...

- Nu, băiete. Nu am scuipat. E așa cum îți spun: sângele nostru curge în sângele unor oameni. Atâta doar că nu a fost cum am crezut că o să fie. Nu s-au dovedit atât de ascultători. Dar ceea ce ne-a întristat cu adevărat a fost faptul că... Uite ce e... Mai bine nu vă spun.

- Păi...

- Hei! Nu se poate să faci una ca asta. Hai, spune-ne, te rugăm!

- Ceea ce ne-a întristat cu adevărat a fost faptul că toată truda lui Neris nu a ajutat la nimic. Unii au crezut chiar că Neris ne-a păcălit.

- Cum să nu ajute la nimic? Păi lumea există... Noi trăim... Păi?

- Și chiar dacă mai sunt și lucruri urâte, uite, putem sta de vorbă la foc, noaptea în pădure... Ceea ce nu e de colea, murmură Zourazi, iar Haiganu gândi o clipă că băiatul-cerb îl ia în zeflemea.

”Pleistoros s-ar amuza dacă ar vedea ce am ajuns. Un zeu care se plânge unor pui de oameni”

- Nu-i vorba despre voi, copii. Pe noi... pe noi, truda lui Neris nu ne-a ajutat la nimic. Neantul este tot acolo. Lucrurile se vor sfârși. Vom dispărea.

Păi începu să plângă încetișor.

- Murim? O să murim?

Haiganu pufni în râs. Și râse singur, cu poftă. Pentru prima oară după multă, multă vreme. După secole întregi.

- Nu, bleguțo. Nu acum. Adică... Cum să-ți zic? Or să moară generații de oameni, copiii copiilor copiilor voștri vor fi ajuns demult la Heros când lumea se va sfârși.

- Spuneai ceva despre sânge, interveni deodată Zourazi, de parcă ar fi știut că Haiganu începuse să vorbească gândindu-se la sângele lui.

- Da... sângele. Când ne-am dat seama că Neris s-a căznit degeaba, mulți am plecat. Ne-am împrăștiat care încotro...

- Păi... încotro?

- N-ai să înțelegi... Să zicem... în stele, bine? Ne-am împrăștiat în stele.

- Ce frumos...

- Eu însumi nu am mai știut de oameni până ce am fost aruncat aici.

- Ce e cu sângele?

- Unii dintre noi au continuat o vreme munca lui Neris și s-au îngrijit după cum au știut de moștenirea lăsată de ea. Iar oamenii care-au primit sângele nostru au deprins arta vrăjilor și au transmis-o copiilor lor vorbind, la început, în numele zeilor de la care au învățat meșteșugul. Apoi zeii au plecat cu toții... Doar Heros își primește ofranda cu fiecare moarte de om, ceea ce-i crește puterea și-l face de neînvins.

- Păi... cine să-l învingă și de ce?

- Eh... asta-i o altă poveste. Hai, culcați-vă! Mâine o să ne îngrijim de Zourazi.

Copiii tăcuseră ascultători, iar Haiganu învârtise cu în băț în jăratec stârnind scântei ce prinseră a se juca prin aer. Nestematele de pe cornele cerbului sclipiră la rândul lor.

- Haiganu! făcuse încet Zourazi, după o vreme.

- Mmm?

- În vinele mele, sângele cărui zeu curge?

Moroianu

Hanul din Răspântii nu mai era ce-a fost.

Moroianu se furișase prin spatele clădirii de îndată ce văzuse în față câțiva soldați care-și schimbau caii obosiți de drum cu alții odihniți și bine hrăniți, în timp ce doi câini dădeau din coadă pe lângă ei, sperând să primească ceva de mâncare ori măcar o mângâiere. Zeci de dughene, bordeie și tarabe apăruseră pe lângă han de când Moroianu nu-l mai văzuse. Un adevărat sătuc în care mișunau negustori, soldați, dar mai ales oameni mărunți plecați de acasă să-și vândă pietrele scoase din minele Karsei. Piticaniile erau însoțite de mercenari tocmiți să-i apere de tâlhari, de animale de pradă ori de alte necazuri. Ca să-i ocrotească de vrăji, piticii le lipiseră pe frunte pietre vii de culoare mov. Mergeau țanțoși, la doi pași în fața lor, împopoțonați în mătăsuri și cu mâinile în sân.

Moroianu ura piticii. Cu toții atât de încrezuți, atât de lăudăroși cu bogățiile lor... Bogățiile...

Când se lăsase noaptea, Moroianu își trase gluga pe cap și intră în birt. Se opri în dreptul tejghelei și ceru o cană de mied, o bucată de carne, o cameră și o fată.

- Miedul și carnea, acum, camera și fata mai târziu, adăugă încet, fără să-și ridice privirea din podea.

- Avem doar carne de pasăre, camere nu-s, iar fete găsești în drum! Nu le primim în han fiindcă se lasă cu scandal... N-avem nici mied. Doar cidru!

- Păi, de ce?

- De mere!

Hangița era grasă, iar lui Moroianu nu-i plăcuse tonul ei. Nu-i plăcea nici carnea de pasăre. Și cidrul cu atât mai puțin. Fructe pătate și viermănoase tescuite și lăsate la fermentat. Bleah! Moroianu aruncă în fața femeii o coroană de aur bătută în Opiramus cu chipul primei regine - doar o mică parte din prada din Giradrigas ce-i atârna în pungile dosite sub pelerină. Moneda zăngăni o vreme până ce se liniști pe lemnul tocit al tejghelei, iar fața femeii se lumină și sânii părură că vor să-i iasă din corset.

- Poate că stăpânului i-ar plăcea un vin bun, zâmbi deodată hangița scoțând de niciunde o carafă.

Lui Moroianu îi păru că femeia a rotunjit cuvintele într-un fel anume. Și că a mai slăbit un pic.s

”Noaptea, și căprile-s frumoasse”, îi sâsâi un gând ce îl făcu să chicotească.

- Să curgă vinul, dară! Și fetele! Ssă curgă fetele! mai spuse el aruncând încă două coroane pe tejghea și-o mână-ntreagă de galbeni ordisieni care săriră prin toată încăperea.

Transpirată și cu părul răvășit, hangița îngenunche încercând să-i adune, iar Moroianu se așeză în fața ei și scoase din buzunar o altă mână încărcată de galbeni și coroane cărora le dădu drumul pe spinarea femeii amețită deja de tot aurul ce sclipea în jurul ei.

- Mura! Bera! Creațo! Să curgă fetele! făcu ea deodată, iar Haiganu avu impresia că femeia grasă nechează, așa că râse în hohote.

Murmură câteva cuvinte pentru Heros și, de îndată ce acestea își intrară în putere, pentru o clipă i se păru că timpul se oprește și că banii aruncați de el plutesc în aer. Și în clipa aia, Moroianu avu timp să-și arunce toate hainele, să bea o cană de vin, să iasă gol în frigul nopții și să râdă în stradă privind către Mura, Bera și Creața înțepenite în graba lor către han. O pasăre de noapte împietrise la rândul ei în zbor, iar unul din câinii aciuați pe lângă han, speriat pesemne de graba târfelor, părea să plutească la două palme de pământ. Râzând, Moroianu avu timp să întoarcă câinele cu picioarele în sus, apoi să intre, să desfacă rochia hangiței și să-și frece trupul de ea până ce pofta îi trecu, să se îmbrace, să strângă toți banii aruncați pe jos și prin aer, să bea pe săturate, apoi să se așeze fix în același loc, cu mâinile în sân și să zăbovească până ce puterea cuvintelor se va fi stins.

Clipa-lui-Heros trecu.

Aflată la picioarele lui, pe jumătate dezbrăcată, hangița ridică uimită privirea, apoi, când văzu globul de flăcări pe care Moroianu îl ținea în palmă, mirarea i se preschimbă în groază.

Mura, Bera și Creața dădură buzna în han, amuzate de câinele care se rostogolise în fața lor.s

A doua zi, când își aminti ceea ce urmase, Moroianu simți c-ar vrea să o ia de la capăt. Atâta doar că nu era cu putință. Gândi că se aprinsese un pic cam tare, motiv pentru care, probabil, hanul fumega încă. În rugul său, mustea fripură în sos de cidru. Friptură de Mura, de Bera și Creața. Friptură de slugi, de oameni mărunți, de mercenari somnoroși și de cai. Și, desigur, friptură grasă, de hangiță.

Moroianu chicoti din nou. Până la urmă nu a fost nu a fost nevoie să mănânce carne de pasăre.

Toți banii erau la locul lor acum, iar într-un săculeț avea și câteva pietre vii culese de pe frunțile coapte ale mercenarilor ce-i însoțiseră pe cei mărunți. Îi însoțiseră până la Heros.s

- Eh, abia acum pot să zic și eu că vremea dezghețului a venit!