Stai putin sa ne-ntelegem!

Aceasta sectiune include imagini, situatii si idei care
nu apartin proprietarilor siteului si care pot sa nu
corespunda cu principiile acestora.

Aceasta sectiune poate contine nuditate, violenta
verbala si cuvinte sau concepte care pot deranja.

Apasand butonul verde acceptati ca aveti cel putin
18 ani si / sau ca intrati pe propria raspundere.

Apar in revista

Haiganu. Fluviul soaptelor Nuvela Foileton

» urmare din numărul 13

Episodul XV. Dorințe

Haiganu

Ce-or căuta în lume toți zeii fără nume?
Când Cei Mari se joacă, oamenii pier
Hei! Lumea se stinge!

Când grifonul a picat din cer, Haiganu apucase să-i spună lui Zourazi cam tot ce știa despre puii de vrăjitor crescuți în Imperiu special pentru a fi trimiși la Kaga-Krata. Zourazi nu a plâns. S-a oprit un pic și s-a bătut cu palma peste piept de parcă s-ar fi înecat cu un dumicat de mâncare, apoi a continuat să meargă tăcut. Nici cerbul din spatele său nu mai fornăia și nici micuța Păi nu mai spunea nimic.

Vântul alerga printre copaci stârnind șoapte de neînțeles ce se amestecau într-un fel anume cu miile de voci din mintea lui Haiganu.

Așa cum zic. Să plec la Heros, pur și simplu. Fiindcă toate-s în zadar. Când lacrimile lui Haiganu mi-au spălat ochii, am văzut până la capăt. Și nu-i nimic, Păi... Nimic.

- Se întâmplă de când vechii regi au pierdut puterea în Ordisia! i-a spus lui Zourazi. În mare taină și în dispreț față de oameni și față de Cei Mari. Mai întâi, ca să-i plătească lui Ziraxes tributul, Ordisia a vânat magii liberi răspândiți prin lume ori s-a descotorosit de cei care, în Imperiu, puteau fi o amenințare pentru Consiliu. Cine nu a luat parte ori n-a plecat genunchiul în fața uzurpatorilor a fost degrabă înlănțuit. Oamenii au umplut temnițele și au hrănit cu sângele lor lemnul eșafoadelor, în vreme ce magii nesupuși au fost trimiși, pe ascuns, la Kaga-Krata. Apoi, când n-a mai existat vrăjitor în toată lumea, Consiliul a înființat un ordin nou. Un ordin din care făceau parte copiii vrăjitorilor uciși. Au fost crescuți și educați cu singurul scop de a duce sângele mai departe, de a se înmulți și de a fi trimiși drept hrană pentru Ziraxes. Ei și urmașii urmașilor lor.

- Dar nu înțeleg, Haiganu... Nu înțeleg de ce a fost nevoie de asta. Există Zidul vrăjitorilor. Ordisia nu avea nevoie să-i plătească tribut lui Ziraxes.

- Zidul vrăjitorilor, zici? Cine crede că ăsta este lucrul care-l ține departe pe Împăratul Roșu e copil. Tu ești copil, Zourazi?

- Sunt... Am fost...

- Consiliul face cu urmașii magilor nesupuși ceea ce face și Dekibalos cu orfanii oamenilor. Diferența este aceea că Dekibalos nu dorește neapărat să-și ucidă micii soldați, pe când Consiliul își trimite oamenii la moarte, cu bună știință. Pentru asta îi crește. Pentru asta îi școlește. Să fie carne bună și fragedă pentru masa lui Ziraxes.

- Nu!

- a da, Zourazi! Asta s-a întâmplat și cu părinții tăi. Și asta s-ar fi întâmplat și cu tine dacă nu ai fi fugit. Într-un fel, s-a întâmplat o minune. Ai scăpat și de mâna lungă a Ordisiei, și de Dekibalos...

- O să-i ucid, Haiganu! O să-i trimit la Heros! Dar nu, nu la Heros. O să fac în așa fel încât să se chinuie zile și nopți de-a rândul. Un corb ce ducea cu el o umbră străină se ridică de pe o creangă din apropiere și trecu atât de aproape de capul lui Zourazi, încât Haiganu crezu că se va încurca în părul băiatului.

- Haiganu! făcu deodată Zourazi.

Dekibalos

În cele din urmă reușise să facă ordine.
Marșul către Sind ridica probleme mai mari decât își închipuise. Nu era puțin lucru să-și țină laolaltă Orfanii cu gloata adunată din Giradrigas. Nopțile erau cele mai grele, atunci când se găseau Orfani care să dea iama în tabăra oamenilor.

De va fi nevoie, traversăm deșertul pentru tine, Dekibalos, îi spusese într-o dimineață unul dintre bărbații mai curajoși dintre cei ce rânduiau lucrurile în tabăra oamenilor, îngenuncheat în cortul în care Dekibalos lua masa. Înfruntăm orice nevoi, după cum a fost profeția, te-om ajuta să cucerești orice castel și ne-om arunca în brațele lui Heros cu gândul la tine.

Dar, știi, Măria Ta, femeile noastre se tem, chiar și bărbații au prins a se teme. Unii își pierd credința și vor să se întoarcă la Giradrigas... Te iubim, Dekibalos, și nu punem preț pe viața noastră, dară ”copiii” tăi par a nu ști cine le este dușman... Când vine întunericul, se năpustesc peste noi și cu greu reușim să-i alungăm. Astă noapte trei oameni ne-au pierit în luptă și doi s-or prăpădi curând din cauza rănilor... Iertată-mi fie îndrăzneala, dar am putea mai cu seamă să ne dăm ultima suflare luptându-ne să cucerim Sindul, decât să murim sfâșiați pe drum, de cei alături de care vrem să trudim umăr la umăr.

Dekibalos l-a ascultat fără să spună nimic. O clipă i-a trecut prin cap să-i taie gâtul ca să iasă vorbele mai repede din el, dar s-a liniștit văzând că, în ciuda frigului, bărbatul asudă făcând eforturi să isprăvească cât mai îndată.

Ce profeție? a mormăit Dekibalos.

Profeția... Profeția că o să vii.

Mmm... Spune-o! Mai spune odată profeția asta.Zicea așa cum s-a-ntâmplat. Că o să vii în fruntea unei armate de copii și că o să arzi orașul din temelii ucigându-i pe cei ce ne țin în jug. Și că o să-i cruți doar pe copii și pe cei sărmani. Exact așa cum s-a întâmplat...

Sunt umilul tău credincios, Dekibalos. Toți suntem poporul tău și te-om sluji până la capăt, până ce Împărăția ta fi-va în toată lumea, după cum zicea și profeția.

Interesantă profeție, băiete. Uite, servește un pahar cu mied, făcu Dekibalos simțindu-se deodată mult mai bine dispus.

Ia zi: cum te cheamă? adăugă apoi, turnând din carafă într-un pahar de argint cu încrustații de pietre roșii, de Karsa, un mic giuvaier din prada adunată de la templul din Giradrigas.

Rakatan mi-e numele, Măria Ta, răspunse tânărul, parcă ușurat deodată de o povară nevăzută.

Spune-mi, Rakatan... Ce altceva mai zice profeția? Zice... zice că nu-i om în Lumea Largă care să-i țină piept Zeului osândit. Adică... Măriei Tale. Și copiilor ce te înconjoară.

Zeu osândint ai spus?

Nu-i vina mea, Măria Ta. Așa a zis profetul. Că ai fost alungat din ceruri și că o să vii alături de copii să ne arăți Calea. Da, da. Și că o să te recunoaștem ”dintr-o privire”, așa a spus. ”Zeul osândit e zeul vostru”, zice. ”Urmați-l până la capătul lumii!” Dară Măria Ta știe toate lucrurile astea, la ce-l mai necăjești pe nefericitul de mine?

Pe Dekibalos mai că-l pufnea râsul.

”Așadar gloata mă crede zeu! Zeu! Sunt zeu!”

- Da

- De ce-mi spui toate astea acum?

- Fiindcă vreau să trăiești.

- Doar pentru asta sau mai e ceva? Adică... ce-ți pasă ție dacă trăiesc ori dacă mă duc la Heros? Mai e ceva, nu-i așa, Haiganu? Acum pot să văd. Mai e ceva. Spune-mi! Vreau să aud de la tine. E vorba de sângele meu, nu? E vorba de sângele meu și de al tatălui meu, așa-i? De sângele neamului meu.

- Așa e, Zourazi. E vorba de sângele meu. Al meu.

A urmat o perioadă în care au mers în tăcere.
Și apoi Ghilmax - grifonul a căzut din cer.

Dekibalos

Mai întâi puse pe cineva să-i facă un altar. Chiar acolo, unde-și făcuseră tabăra în drumul către Sind. În locul în care Dekibalos a ales să vorbească credincioșilor săi. Un lăcaș din piatră și lemn care să-l înfățișeze pe el alături de ”fiii” săi, oameni și Orfani deopotrivă. Sau Oameni-foame, așa cum le spuneau ceilați pe ascuns. Avea să fie prima statuie a zeului Dekibalos, Zeul Osândit, după cum îl anunțaseră profeții. O statuie cât el de mare, pe un soclu înalt. Dăduse ordine foarte precise celor doi meșteri despre care lumea spusese că se pricep la cioplit în piatră.

- Mă faci frumos, auzi? Nu cu gura deschisă. Să fiu eu, încruntat, iar de-a dreapta să fie Razel-cel-Ars. De-a stânga să fie Rakatan, cel dintâi care a avut curaj să-mi spună despre profeție. Sub noi să fie belșug, pricepi? Căpșune, ciuperci, smochine, dovleci, struguri dar și giuvaeruri scumpe. Că ăsta-i Dekibalos, fraților! Io mi-s zeul bogăției! Eu răstorn lumea și o scutur de ce are mai bun, așa cum scuturi un pom de poame. Iară poamele eu le-mpart cu toții. Mâncăm împreună, copiii mei! Mâncăm împreună! Deși la început le vorbea doar celor doi meșteri care-l ascultau pe jumătate speriați, Dekibalos se pomeni țipând de-a dreptul. Așa că atunci când își termină micul discurs, mulțimea adunată în jurul său îl ovaționa.

- Dekibalos! Dekibalos! strigau oamenii și, pentru întâia dată, din pricini pe care nu le putea desluși, își simți ochii împăienjăniți, iar un nod îi urcă în gât. Dekibalos ridică o mână cât să potolească mulțimea, după care se refugie în cort și trimise pe cineva să-i aducă o femeie. Își turnă o cană cu mied și sorbi încercând să-și potolească bubuiturile din piept. Când fata intră în cort, mârâi către gărzi să anunțe că până nu-i gata altarul n-or să plece nicăieri. Iar toți oamenii să ajute la ridicarea monumentului.

- În fiecare zi în care stăm aici, un om va fi dat drept hrană Armatei Orfanilor. Zi-le că asta-i jerta ce-o poftesc! mai spuse Dekibalos, apoi începu să se dezbrace. Culcată deja între perne, fata îl aștepta cu ochii închiși și picioarele desfăcute.

Zourazi

Văzu grifonul căzând și, așa cum învățase din lacrimile lui Haiganu, construi repede în minte zile ce încă n-au venit. Apoi o rupse la fugă acolo, către locul în care, la marginea pădurii, creatura zăcea.

Zourazi știa deja că pe grifon îl cheamă Ghilmax, după cum știa că, deși nu mișca, animalul era încă viu. Dar, mai cu seamă, Zourazi știa ce are de făcut.

Rămași în urmă, Haiganu și micuța Păi strigară ceva la el, însă nu, Zourazi nu avea urechi să-i audă. Băiatul se mușcă cu putere de palma dreaptă, atât de tare încât simți lacrimi în ochi și gustul sângelui în gură. Apoi dură doar o clipă să găsească locul acela, căușul năclăit de sânge aproape de ceafa grifonului. Își înfipse mâna acolo și simți cum sângele său aleargă prin inima sa, prin trupul său, prin mâna sa, apoi cum cotropește corpul cel nou, cum colindă prin aripile sale, prin ghearele sale, cum caută în mușchi și în carne, cum regăsește ceea ce e pierdut, cum reface ceea ce e rănit.

Zourazi simți un miros nou, apoi închise ochii și se pierdu în amintirile grifonului, în timp ce Ghilmax se pierdea în amintirile sale.

- Zourazi! îl auzi după o vreme pe Haiganu și o simți pe micuța Păi dându-i târcoale prin zăpada încă netopită.

- N-am mai văzut până acum un grifon. E foarte mare! exclamă fetița.

Apoi Zourazi deschise ochii grifonului și privi prin ei la Haiganu, apoi la Păi și, în cele din urmă, la cerbul din ochii căruia părea să se ridice un abur.

Moroianu

În Praus nu putea găsi mare lucru, dar Moroianu se trezi deodată cu gândul că va întâlni aici o femeie frumoasă. Una cu ochi de culoarea liliacului, cu sâni mari și buze groase. O femeie care să-i împlinească cele mai neastâmpărate dorințe. Praus era însă un port sărac, încărcat de idioți și de hoți. Și de hoți idioți. Fără femei frumoase și fără bordeluri mai acătării. Orașul, înfloritor cândva, ajunsese o ruină după ce pierduse teren în fața Sura Dizei, cel mai apropiat port al Ordisiei. Așezat la capătul de răsărit al Brâului de Piatră, Sura Diza promitea siguranță și protecție corăbiilor ce trăgeau aici după ce străbăteau talazurile Varpa Iurei, așa că puține mai erau ambarcațiunile care încărcau ori descărcau ceva la debarcaderele din Praus.

Pe de altă parte, orașul rămânea cea mai bună cale de a te strecura în Imperiu ori la Kaga Krata. Moroianu știa de micile ”săgeți” cu pânze, meșterite de oamenii piraților din Praus, ”săgeți” care alunecau prin apă precum rechinii. Pentru câțiva galbeni, în câteva ceasuri erai lăsat pe coasta de răsărit a imperiului, aproape de drumul ce leagă Sura Diza de Zidul Vrăjitorilor sau mai jos de acesta, în ținutul sterp ce înconjoară împărăția lui Ziraxes.

Construit de negustori înstăriți în delta Upa Girei, Praus era acum atât de afectat de sărăcie încât mare parte din el fusese abandonat. Cele mai multe dintre podurile ridicate odinioară peste canalele sale se prăbușiseră, iar unele case se scufundaseră după ce, zeci de ani de-a rândul, neliniștea apei mușcase din pilonii de piatră și lemn îmbibat în smoală pe care erau ridicate. O pătură de mucegai acoperea zidurile dinspre miazănoapte, în timp ce pe cele dinspre răsărit și dinspre miazăzi le luaseră în stăpânire algele și scoicile cățărătoare.

O bucată de noapte, Moroianu își petrecu timpul hoinărind pe străzile pustii și își aminti vremea când orașul era plin de lume, când petrecerile se țineau până la zi în birturile răspândite pretutindeni. Odinioară, portul era controlat de Ghilda Armatorilor, Praus fiind locul în care marinarii de pe uriașele vase ce străpungeau oceanul se întâlneau cu cei care urcau pe fluviu, pe plute și mici corăbii, până la Giradrigas ori chiar la Sind. Femei dintre cele mai frumoase, alcool din cel mai fin și lupte dintre cele mai sângeroase, de toate cunoscuse orașul, însă toate fuseseră date uitării.

Chiar dacă îi ura pe oameni, Moroianu nădăjduia să trăiască printre ei și să se bucure de respectul lor. Să fie slujit de ei, să le supună femeile și să le aducă fricile cele mai adânci. ”Cândva o să am un castel al meu într-un oraș dintr-o mare împărăție cu pământuri verzi pe care să pască cele mai grase vite. O să am cele mai frumoase femei, cele mai bune mâncăruri, cele mai mari bogății. Și toți oamenii vor fi ai mei, așa cum vor fi vacile de pe pășune și caii din grajduri. Am timp să aștept clipa aceea”, își spuse Moroianu și chiar în momentul în care gândul acesta se stinse, femeia se opri în fața lui.

- Bună ssseara, domniță! făcu Moroianu, surprins de apariția aceea neașteptată.

- Credeam că nu mai ajungi, șopti o voce caldă în timp ce el încerca să distingă chipul ascuns sub glugă. Moroianu își imagină că femeia are buze groase și ochi de culoarea liliacului, așa cum își dorea.

- Dar cine...

Ziraxes m-a trimis după tine, spuse femeia, apoi îl apucă de mână, iar Moroianu simți cel mai cumplit frig din câte încercase.

L-am așteptat pe Ziraxes la Upa Diza așa cum mi s-a poruncit, bâigui Moroianu, cu vocea din ce în ce mai scăzută, mai mică, mai pierdută. Femeia în negru se apropie și mai mult de Moroianu, iar acesta îi văzu pentru o clipă culoarea ochilor.

- Nu-i treaba ta să judeci faptele Măriei Sale, șopti femeia

- Așa e... Știi, ai ochii de culoarea liliacului... Ești așa cum mi-am imaginat, mai spuse el simțind cum frigul îi pune stăpânire pe tot corpul.

- Nu ți-ai imaginat tu, mortăciune. Eu ți-am spus, atunci când te-am chemat. Hai! Te așteaptă Măria Sa.