Stai putin sa ne-ntelegem!

Aceasta sectiune include imagini, situatii si idei care
nu apartin proprietarilor siteului si care pot sa nu
corespunda cu principiile acestora.

Aceasta sectiune poate contine nuditate, violenta
verbala si cuvinte sau concepte care pot deranja.

Apasand butonul verde acceptati ca aveti cel putin
18 ani si / sau ca intrati pe propria raspundere.

Apar in revista

Haiganu. Fluviul soaptelor Nuvela Foileton

» urmare din numărul 4

Episodul V. Vremea dezghețului

Moroianu

Bum-bum! Inima.

Bum-bum! Reîncepe.

Bum-bum-bum! Inima reîncepe să bată.

Și sângele să se dezghețe, să curgă prin vene ca un vin de Costapor, inundând fiecare bucățică de carne, rechemând-o la viață – bum-bum-bum – trezind un gând ori eliberând un vis încremenit odată cu somnul-cel-lung.

Și-odată ce trupul simte căldura, o gheară ascuțită zgârie-n stomac.

Bum-bum-bum!

E primăvară iar.

E foame iar.

- Mi-e foame! rânji Moroianu și aruncă zdrențele cu care-l învelise Dekibalos la sfârșitul toamnei, apoi se năpusti și culese ca pe un fruct trupul unuia dintre copiii spânzurați de grinzile tavanului.

Mușcă din el sperând să-și potolească foamea și abia apoi privi în jurul său.

Dekibalos se ținuse de cuvânt. Nu-l înjunghiase peste iarnă, nu-l aruncase în vreun lac, nu-l vânduse vânătorilor ordisieni. Moroianu era aici unde-l înțepenise iarna, exact așa cum se înțelesese cu Dekibalos, în beciul fortului, iar de jur împrejur, spânzurați în lațuri, sutele de copii din Armata Orfanilor atârnau înfășurați în vraja sa asemeni fluturilor din Calsa-Merza închiși în coconii lor durdulii și mătăsoși din care poți extrage cele mai dulci și mai fine otrăvuri.

- Cele mai periculoassse arme stau în lucruri mici și frumoassse, făcu Moroianu doar pentru sine, dar cuvintele îi arseră gâtul încă uscat.
Curând, toți copiii ăștia mici și frumoși ar putea să defileze implacabili. O armată mică și frumoasă capabilă să stăpânească lumea.

- Mici, frumoși și dulci, făcu din nou Moroianu, clefăind satisfăcut.

 

Apoi se gândi brusc că îi plăcea Dekibalos. Era dintr-o bucată. Fără finețuri, fără ocolișuri, fără subtilități, fără adâncimi. Un căpcăun capabil să sară în hău după friptura cu care l-ai momit până la marginea prăpastiei. Ăsta fusese și motivul pentru care, la sfârșitul toamnei, se încrezuse în el, atunci când, încolțit de vânătorii Ordisiei, Moroianu risca să încremenească în pădurea de la nord de Giradrigas. O vrajă bună și o promisiune isteață au făcut parte din târgul pecetluit cu Dekibalos pe care-l amăgise că vrea să-i cumpere un pui de vrăjitor.

- La primăvară o sssă-i ai pe toți nemuritori, înfometați și puternici, îi șoptise atunci Moroianu, iar Dekibalos îl ascultase cu mici perle de salivă strălucitoare agățate în colțul buzelor. Nimic nu le va sta în cale! Nicio armată! Vor fi asemeni mie, însă assscultători ca niște oi de baciul lor. Te vor urma până în fundul lumii și-napoi, să știi! Atâta doar c-ar trebui să rămân întreaga iarnă alături de ei și nu prea-mi arde să pierd vremea prin părțile astea, acum, că vine frigul...

- Nu, chelule, mârâise Dekibalos. Te rog să rămâi, dar ține cont că n-ai vrea să-l amăgești pe Dekibalos cu promisiuni deșarte. Și nu uita că puiul de vrăjitor la care râvnești atât e-n mâinile mele.

- O, cum aș putea una ca asta? Dacă ajung la Kaga-Krata fără el, mințise Moroianu, împăratul va pune să-mi fie rupt trupu-n bucăți și-apoi m-or arde-n focul din cuptoarele fierarilor.

Și-au strâns mâinile apoi, iar Moroianu a râs în sinea lui. Primise tot ce își putea dori și chiar mai mult decât atât: adăpost, protecție și paznici pe timpul iernii ce avea să scurgă pentru a cine știe câta oară viața din el, dar și control total pe Armata Orfanilor.

 

Apoi, în fortul lui Dekibalos, urmase nenorocirea. Caporalii, copiii mai mari care-și ascultau orbește stăpânul, erau prea puțini, și câteva zeci de orfani se răsculară când prinseră de veste că urmează să atârne în laț o iarnă întreagă. Asta era, firește, găselnița pe care o țesuse Moroianu, garanția lui că va fi iarăși viu când frigul va fi trecut. În mod normal erau suficiente câteva zile de înfometare, apoi cuvintele lui Bendis pentru înghesuirea visului, versetele negre ale lui Pleistoros pentru subțierea spiritelor și îndepărtarea lor din trupuri, apoi cuvintele albe către Heros care avea să închidă pâlniile gurilor sale. La sfârșit, doar sacrificiul și o rugă veche, neterminată, pentru Derzelas. Și trupurile aveau să se trezească la viață. Fără frică și fără moarte. Niște fiare înfometate, asemeni lui. Dar fără conștiință și fără umor. Niște jumătate-oameni pe jumătate-vii. Pe Moroianu îl pufni râsul numai când se gândi ce față ar face Dekibalos dacă micii săi soldați s-ar năpusti asupra lui strigând ”Mi-e foame! Mi-e foame!”.

 

Puterea de a rosti cuvintele albe către Heros era darul pe care Moroianu îl primise la Kaga-Krata odată cu misiunea de a se strecura în Upa-Diza, orașul de pe zid, și de a converti în acest mod suficienți oameni pentru a face o breșă în marile fortificații ale Ordisiei. Dacă înțelesese bine, planul Împăratului Zirakses era să-și strecoare armata prin porțile distruse ale Upa-Dizei și să lovească direct în inima imperiului, la Xantipor. Lui Moroianu nu-i era clar cum avea să-și mute Împăratul armata din Kaga-Krata până la Upa-Diza și mai ales cum avea să treacă de turnurile magilor, dar auzise ceva de zece corăbii și de Baktapor, portul părăsit din peninsula controlată de Zirakses. Că-i tocmise pe căpitanii care asigurau blocada Ordisiei ori că Marele Zirakses își construise în taină propria flotă, asta nu avea cum să știe. Dacă ar fi fost după el, nu și-ar fi pierdut vremea cu Imperiul. Ar fi atacat Karsa, orașul oamenilor mărunți, și ar fi luat toate bogățiile de acolo. Cu ele ar fi putut cumpăra o lume întreagă. Dar Zirakses era o altfel de persoană. Moroianu nu știa ce-i frica, însă putea să jure că atunci când a stat în fața Împăratului, a simțit cum îi tremură genunchii.

- Mortăciune! tunase Zirakses către el. O să te coc în casa de aramă până ce Gebeleizis ori altul dintre Cei Mari s-o îndura să pună stăvilar pe curgerea timpului dacă te-ncrezi că mă vei putea trăda vreodată. Ascultă bine, mortăciune! Au trecut peste mine sute de ierni și chiar de crezi că poți fugi și că te poți ascunde până ce timpul oamenilor va trece, nu uita că acolo, la sfârșitul veacurilor, voi fi eu! Și ochii mei vor scurma în tine și te vor întreba iarăși și iarăși: ”De ce m-ai trădat, mortăciune?”. Și fiecare întrebare va rupe și va pune în tine doar pentru a avea ce rupe din nou! O să te rogi de Heros să-ți deschidă poarta celei mai chinuitoare cetăți, dară știi bine că nu poți muri și că tot ce-ți va rămâne va fi chinul pe care ți-l voi aduce, chiar și-atunci când timpul nu va mai fi! Să nu mă trădezi, mortăciune! Să nu mă trădezi niciodată!

- Cum aș putea, Măria Ta? bâiguise atunci Moroianu simțind că e din ce în ce mai mic și că se scurge în pământ.

- Jură! bubuise Împăratul și mantia sa roșie se făcu pentru o clipă neagră, în timp ce rubinele de pe coiful său păreau că privesc amenințător. Jură că tot ceea ce vei face de acum va fi în slujba mea și întru mărirea mea! Jură că puterea pe care ți-o dau va fi întru cinstirea lui Zirakses, Roșu Împărat, Omul care-ncalecă Zeii, cârmuitor al oamenilor și al celorlalte gânditoare, Întâiul mag al lumii. Jură credință, mortăciune, ca să-ți îndes jurămintele-n ochi atunci când le vei încălca!
- Jur, Măria Ta! Jur!

Apoi fusese îmbrâncit afară. Un dregător îi dădu o hartă și-i arătă cum se poate întoarce dincolo de turnurile vrăjitorilor și-i spuse ce are de făcut.

Călătorise apoi pe drumurile imperiului până la Upa-Diza și se pierduse în mulțimea din orașul de pe zid unde făcuse cam tot ce se putea face. Îngrijise la grajduri, vânduse pește în piețe, jefuise unul din templele lui Bendis, omorâse un hangiu și un bijutier și, în cele din urmă, se tocmise slugă la un parfumier.

În ziua în care înfloriseră cireșii pentru a doua oară, așa cum avea poruncă de la dregătorul din Kaga-Krata, Moroianu își începu misiunea, iar vila parfumierului devenise scena transformărilor sale. Parfumierul, familia și slugile sale - șaptesprezece persoane în total – picară sub vraja sa și atârnară în beciurile casei. Apoi, rând pe rând, armata pe care Moroianu o strângea în beci crescu la aproape o sută de jumătate-oameni. În oraș, disparițiile alarmaseră autoritățile. Nimeni nu mai ieșea noaptea pe străzi, iar gărzile se înmulțiseră, dar asta nu-l stânjenea câtuși de puțin. Moroianu se strecura ușor la adăpostul întunericului, era un asasin tăcut, aluneca asemeni unei umbre pe străzile de piatră, se cățăra pe ziduri, intra pe ferestre ori prin subsoluri și lua în stăpânire casă după casă, vilă după vilă, familie după familie.

În ziua în care cireșele dădură în pârg, lațurile căzură și cei-pe-jumătate-vii luară cu asalt străzile, casele, zidurile. Le era foame. Atacară gărzile, soldații, civilii, casele, turnurile și porțile. În câteva ore, Upa-Diza era în flăcări și-avea porțile deschise precum o femeie ușoară din lupanarele ce-i împodobeau periferiile, iar Moroianu râdea în hohote cățărat pe cel mai înalt turn al orașului. Aștepta ca armata lui Zirakses să intre dinspre Calsa-Rezas și să invadeze imperiul. ”Prea bine, Mortăciune” gândea că o să-i spună Împăratul atunci când îl va întâlni. Și că-l va așeza apoi la dreapta sa. Oh, câtă glorie avea să culeagă! Ar putea să domnească apoi peste Upa-Diza ori să ia în stăpânire Xantiporul, în cazul în care Împăratul va dori să rămână la Kaga-Krata. Sau ar putea să invadeze Karsa, așa cum și-ar fi dorit și să pună mâna pe toate nestematele din măruntaile orașului.

Însă pe poarta Upa-Dizei nu a intrat nimeni. Câteva ceasuri mai târziu, zeci de mii de soldați au venit dinspre Xantipor, trimiși de Consiliul Magilor Imperiali, iar mortăciunile sale au fost prinse și înălțate în țepe. Moroianu încălecase un armăsar și, înveșmântat în negura cerșită prin cuvinte verzi de la Zibelthiurdos, fugise către Sakkar unde s-a ascuns vreme îndelungată. Xantiporul a trimis însă mii de vânători în urma lui și, hăituit, Moroianu a ajuns în pragul toamnei la Dunpor. A trecut în galop pe plajele Axi-Iurei, s-a făcut nevăzut în munții ce străjuiesc marea și în peșterile lor și-a scos din spate o ploaie de săgeți. Gonit de mușcătura frigului a coborât apoi către Giradrigas unde l-a zărit pe Dekibalos jefuind o diligență. L-a urmărit zile în șir până când s-a hotărât că este singura lui șansă să aibă un adăpost pentru iarna ce avea să vină, necruțătoare cu făpturile asemeni lui.

 

Maxilarul lui Moroianu se încleștă de ciudă. ”Să nu mă trădezi, mortăciune! Ha? Dar tu, mare Zirakses, ce ai făcut cu mine? M-ai lăsat pradă vânătorilor... Te-am așteptat ca prostul la Upa-Diza, așa cum ne-a fost învoiala... Împărat de doi galbeni ruginiți ce ești!”
Lui Moroianu îi trecuse foamea. Nervii îi puseseră un nod în gât. Se hotărî că a venit vremea să părăsească beciul și să dea ochii cu căpcăunul de Dekibalos. În urma sa, trupul copilului din care mâncase mișcă un deget mic. Un deget mic și frumos.

Bum-bum! Inima.