Stai putin sa ne-ntelegem!

Aceasta sectiune include imagini, situatii si idei care
nu apartin proprietarilor siteului si care pot sa nu
corespunda cu principiile acestora.

Aceasta sectiune poate contine nuditate, violenta
verbala si cuvinte sau concepte care pot deranja.

Apasand butonul verde acceptati ca aveti cel putin
18 ani si / sau ca intrati pe propria raspundere.

Apar in revista

Haiganu. Fluviul soaptelor Nuvela Foileton

» urmare din numărul 5

Episodul VI. Foamea

Haiganu

...În timp ce cazi, poți întoarce lumea
cu fundul în sus și toți or să-ți invidieze zborul...
...Dacă Cei Mari sunt flori de păpădie,
oamenii sunt puful care zboară...

 

Zorii se ridicaseră demult și, odată cu ei, se înălțase și fumul din trupul puiului de pitic. Furia oarbă îl despicase în două atunci când mogâldeața se redeșteptase și își înfipsese colții în piciorul lui Haiganu. Fusese cu neputință să o potolească. Micuțul era un jumătate-om, un monstru, o carcasă fără suflet în vinele căreia curgea un blestem ori o altfel de fermecătorie întunecată.

”Mi-e fomică!” făcuse creatura, apoi sărise pe el.

Luat prin surprindere, Haiganu se văzu nevoit să lupte cu trupul pe care-l apărase de lupi întreaga noapte. În final, atunci când se lămuri că nu-i chip să-l liniștească, raza din ochiul său mușcase din carnea putredă și sute de fluturi părură că-și iau zborul când puiul de pitic se rupse în bucăți.

”Cine a făcut o blestemăție ca asta?” se pomeni întrebându-se Haiganu, apoi își aminti de vocea lui Zourazi care-i murmurase într-una din nopți că o întreagă armată de copii fusese închisă în beciurile fortului lui Dekibalos de ”un vrăjitor fugar care îi făgăduise Stăpânului că, odată cu vremea dezghețului, sutele de orfani se vor trezi din morți și vor fi gata să-l ajute să încalece lumea”.

- De la spânzurătoarea din beci au scăpat doar băieții din garda Stăpânului, micul Titilă și câțiva dintre copiii mai zdraveni pe care Dekibalos îi pune la muncă ori pe care-i ține să-i satisfacă alte mofturi, îi șușotise Zourazi la malul Fluviului Șoaptelor. Alături de ei am scăpat și eu. Vrăjitorul chel i-a spus Stăpânului că pe mine mă va lua cu el de-ndată ce iarna se sfârșește. Că eu sunt prețul pe care Stăpânul trepuie să-l plătească pentru darul ce se va arăta la sfârșitul iernii.

Povestind, Zourazi avea harul să aștearnă liniștea peste Fluviul Șoaptelor, domolind toate celelalte voci până aproape de o tăcere pentru care Haiganu, aproape adormit, îi era recunoscător.

- Și pe tine de ce te-ar lua cu el, Zourazi? îl întrebase Haiganu mai mult pentru a-l face să povestească din nou, să-i spună alte lucruri, să vorbească cu gândul său aducător de liniște.

- Fiindcă sunt fiul unui mare mag din Imperiu... - Da... Înțeleg...

- Haiganu?

- Mmmm?

- Dormi? - ...


Într-o altă seară, Zourazi îi povestise cum vrăjitorul ce- și găsise adăpost la Dekibalos îi adunase pe toți copiii în curtea fortului și, rostind cuvinte într-o limbă necunoscută, reușise să strângă norii deasupra curții apoi să-i coboare atât de jos încât să-i poți atinge cu mâna.

- Și să știi, Haiganu, că norii sunt făcuți din ceață... Apoi chelul a mai spus niște cuvinte și fiecare din noi și-a văzut visele chiar acolo, pe burta norului, luând naștere din fuioarele de ceață. Jur că am văzut imagini din visele mele, apoi mi-am zărit corpul căzut la pământ chiar de acolo, de lângă vise, de pe norul cenușiu coborât în curte. După aia... prea multe nu-mi mai amintesc, doar că atunci când m-am trezit, unii dintre copiii cei mari se răsculaseră și încercaseră să-l lovească pe Dekibalos. Dar vrăjitorul a aruncat o flacără albastră, iar Razel, băiatul care tocmai se pregătea să înfigă colții unei furci în pieptul Stăpânului, a murit plângând, și toți ceilalți, când au văzut asta, s-au supus și s-au lăsat duși în beci, unde au fost spânzurați. Li s-a promis că se vor trezi odată cu vremea dezghețului. ”O să vă treziți și nu o să muriți niciodată”, așa le-a spus vrăjitorul cel chel. Iar Stăpânul a râs. La început l-au spânzurat pe Razel, aşa, ars cum era. Unii dintre copiii mai mici plângeau, însă băieții din garda Stăpânului îi împingeau de la spate, ”mai repede, mai repede!”, Dekibalos plesnea și el din biciul cel lung, câinii lătrau, iar vrăjitorul chicotea. Și, în timp ce se uita către lațurile în care rând pe rând erau spânzurați copiii, spânul mângâia un iepure alb. Unul dintre cele câteva sute de iepuri pe care îi adusese murmurând câteva cuvinte. Apoi, de gâtul fiecărui copil spânzurat, a atârnat câte un iepure, ”să aibă cu ce-și potoli foamea atunci când se vor trezi”... Haiganu?

- Mmmm?

- Eu nu vreau să plec cu vrăjitorul cel chel. Și nici la Dekibalos nu vreau să mai rămân, știi?

- Da...

- Haiganu?

- Mmmm...

- Dacă nu vii să ne scoți de aici, eu și Dida o să fugim.

Și așa făcuseră. Zourazi fugise, iar acum era de negăsit. Vocea lui amuțise, iar Haiganu se temea că băiatul a pășit deja într-una din împărățiile lui Heros. Ori, din contră, poate bântuia asemeni puiului de pitic, pe jumătate viu, pe jumătate mort, întors din lumea dintre lumi de lucrarile intunecate unui vrăjitor fugar.


Zorii se ridicaseră de multă vreme, iar soarele, spânzurat şi el în mijlocul cerului asemeni unuia dintre copiii din poveştile lui Zourazi, era nemilos cu zăpada din care acum storcea şiroaie pe care le aduna în pârâuri. Haiganu vedea cum pârâurile se scurg, la rândul lor, în Upa Gira şi în alte ape ce-şi urmează cursa către mările lumii.

De dimineaţă, după ce încheiase lupta cu puiul de pitic, Haiganu se scufundase în Fluviul şoaptelor încercând să găsească o urmă. Un gând despre Zourazi. O voce care să-i spună ceva băiatului. Un cuvânt pentru el. Un semn în valurile Fluviului. Dar nu făcuse decât să învolbureze vocile, să le facă să-i bubuie în cap din ce în ce mai puternice, din ce în ce mai violente şi mai răutăcioase, de parcă toţi oamenii lumii prindeau să se certe, de parcă un război de gânduri şi voci se punea la cale. De parcă lumea cu totul era lovită de o viitură şi târâtă în valurile din mintea lui Haiganu. Lumea toată, dar fără Zourazi.

Dar mai târziu, când, la flacăra palidă a amurgului, Haiganu îşi înhăma măgarul întrebându-se încotro să o ia şi de ce viitorul îi este atât de străin, vocea îi bubui în cap ca unul dintre clopotele agățate în turnurile din Giradrigas.

- HAIGANU!!! - Zourazi!

Dekibalos

Socotise că cel mai bine era să-l lege și să-i acopere ochii cu o cârpă, iar în gură să-i înfigă un ghem de câlți. Apoi, după ce poruncise să fie atârnat cu capul în jos pe un stâlp din curte, îi puse pe băieții săi de ispravă să-l bălăngăne fără încetare, să-l răsucească, să-l învârtă, să-l tragă în sus și în jos, să-l înghiontească cu bețe şi chiar să-l gâdile.

- Nu trebuie să știe ce e cu el! Nu trebuie să vadă! Nu trebuie să audă! Nu trebuie să vorbească! Nu trebuie să-şi folosească mâinile ori picioarele! Ameţeală! Trebuie să-l ameţiți! Să fie în permanenţă ameţit!


Când, furios că nu găsise nici măcar cadavrul spânzurat al micului Titilă, se întorsese la fort şi dădu cu ochii de Moroianu, Dekibalos simţi că Cei Mari îi joacă farse.
Mortăciunea se trezise la viaţă mai curând decât făgăduise şi bântuia prin odăile sale sa de parcă era stăpân. Îl găsise şezând pe tron şi sorbind din cel mai bun vin. Probabil că avea un miros anume pentru astfel de bunătăţi de vreme ce dibuise cu ușurință micul butoi cu licoare dulce, stoarsă din viile sălbatice de pe malul lacului Laza Melda în urmă cu mai bine de 6 ani şi adăpostite cu grijă de Dekibalos într-un ungher al pivniţei.

- Bun vin! făcuse Moroianu. Ssss-a terminat!

Apoi Spânul îl întrebase unde-i puiul de vrăjitor, iar lui Dekibalos i se întunecase mintea. Era convins că are un simț special pentru a vedea când cineva încearcă să-i facă vreo nemernicie. Așa că a pus mâna pe carafa cu vin și, fără să spună vreun cuvânt – zdrang! – a spart-o de capul moroiului care s-a prăbușit secerat la pământ. A fluierat apoi după garda sa care a sosit într-o clipă și l-a legat fedeleș pe vrăjitorul chel. Acum, băieții din gardă îl înghionteau, îl învârteau și-l gâdilau în curte

- Nu vreau să-l doară! tunase Dekibalos. Trebuie doar să-l amețiți ca să nu-și poată folosi puterile!

Din streșini, apa curgea în șiroaie strălucitoare sub biciurile soarelui în timp ce, din foișor, Dekibalos privea furnicarul din jurul lui Moroianu.

Ceva îi atrase însă atenția mult mai departe. Dincolo de gardul din țăruși de lemn, pe câmpurile albe dinspre Giradrigas, fusese mai întâi un punct. Apoi două, trei, patru. Păreau furnici. Din ce în ce mai multe. Zeci, poate o sută ori chiar mai bine. Urlă ceva și unul dintre băieți îi aduse Discul care Mărește. Apoi, privind prin cristalul lui, începu să numere și rânji. Coborî din foișor și se duse lângă Moroianu care atârna legat de stâlpul din curte. Porunci să fie lăsat în pace o vreme.

- Sunt câteva sute de vînători imperiali care se îndreaptă către noi, Moroiene. La Giradrigas se spune că Ordisia a pus o mare recompensă pe țeasta unui vrăjitor chel care și-a făcut de cap la Upa Diza. Mi-ar fi ușor să te dau pe mâna lor și să-mi văd apoi de viața mea. Aș lua poate și o recompensă frumușică pentru pielea ta răpciugoasă. Nu știu ce ai avut în minte și ce netrebnicie îmi pregătiseși, dar sunt dispus, Moroiene, să-ți mai dau o șansă. Mai întâi află că nu-l mai am pe puiul de vrăjitor! A fugit! Tu, însă, țineți vorba până la capăt, dă viață armatei din beciuri așa cum ai făgăduit și-om porni pe urmele lui. Ba te-oi scăpa și de hăitași.


După o vreme, încă legat de mâini, cu securea lui Dekibalos deasupra capului și înconjurat de țepușele copiilor, Moroianu coborî în beci.

Când primii călăreți ajunseră la porțile fortului, Dekibalos îi primi cu brațele deschise. Îi invită umil în curte și puse să se aducă de-ale gurii și ceva de băut pentru căpeteniile lor. Le vorbi despre adăpostul pentru copii de care se îngrijea aici și despre greutățile de peste iarnă.

Curtea se umpluse în scurt timp, iar vânătorii se pregăteau să aprindă un foc la care să frigă un mistreț uriaș pe care-l prinseseră în apropiere. Sub apăsarea apusului, umbrele lor se alungeau și se amestecau unele cu altele prin noroiul din curte. Un bărbos ce părea șeful vânătorilor îl întrebase pe Dekibalos dacă nu văzuse cumva un vrăjitor chel și cu mustață prin părțile locului, o ființă necurată din neamul blestemat al moroilor, dar Dekibalos, dând din cap, înțelese ușor că mica armată își cam luase gândul că-l va mai găsi vreodată pe Spân. Colindau de colo-colo prelungindu-și aventura pentru solda frumușică pe care urmau să o primească atunci când aveau să se întoarcă dincolo de zidul de piatră ce ocrotea Ordisia.


Apoi Dekibalos își mângâie biciul cel lung și doi dintre băieții săi traseră zăvoarele grele ce încuiau poarta. Se scobi în nas și, încet, pe nevăzute, toți orfanii care trebăluiau pe ici, pe colo se retraseră din curtea interioară.
Pe neașteptate, Dekibalos plesni din bici și ușile care duceau în pivniță se deschiseră. Unii dintre soldații imperiali râdeau încă, alții sorbeau din pahare ori scoteau mațele din mistrețul ce părea că rânjește mulțumit lângă movila de vreascuri pregătite pentru foc. Puțini dintre vânătorii imperiali înțeleseră ce se petrece.

Sute de copii năvăliră din beci ținând în mână țărușii, bâtele, furcile, topoarele ori târnăcoapele luate din rasteluri. Scoteau un șuierat pe care până și Dekibalos îl găsi înfiorător. Dar nu șuieratul ori horcăitul lor nefiresc era lucrul ce trebuia să te înspăimânte cel mai tare. Ci privirile. Căutăturile lor tulburi și rele, venite parcă dintr-o altă lume. Ca și când prin ochii lor te privea însuși Heros, zeul morții, ori slujitorii săi nemiloși, ce te așteaptă în cetatea chinurilor.

- Mi-e foameeee... horcăiau fiecare din ei și se năpusteau asupra soldaților, în timp ce Dekibalos își ridica mâna în care își ținea biciul.


Un masacru. Fusese un masacru. Armata orfanilor nu-și pierduse agilitatea după Somnul-cel-lung și, luați prin surprindere, fără cale de scăpare din curte, vânătorii imperiali fuseseră o victimă ușoară. Dekibalos își văzuse orfanii continuând să lupte chiar și atunci când câte o sabie li se înfigea în gât ori în piept. Iar dintre toți, Razel-cel-Ars, cu obrajii rupți de foc într-un rânjet larg și fără pleoape care să-i acopere albul ochilor, era cel mai viteaz și cel mai crud. Brațele lui, în care-și bătuse singur cuie și piroane în timp ce aștepta să vină vremea atacului, loveau fără-ncetare. Părea o libelulă uriașă, aducătoare de moarte. Se oprea doar pentru a mușca gâtul, nasul ori mâna vreunui nefericit aflat în agonie.

*

Căzuse noaptea și mii de stele priveau în curtea fortului lui Dekibalos cum sutele de copii se înfruptau din trupurile scăldate în sânge ale soldaților ordisieni. În foișor, Dekibalos turnă vin într-un pahar.

- Eu nu mai beau niciun ssstrop. De la vinul tău mă doare capul, făcu o voce lângă el, în întuneric.

Dekibalos râse zgomotos și mai aruncă o privire către porcul mistreț din curte, neatins de foamea orfanilor săi întorși din morți.

Se încheia o seară frumoasă.

 

» continuare în numărul următor