Stai putin sa ne-ntelegem!

Aceasta sectiune include imagini, situatii si idei care
nu apartin proprietarilor siteului si care pot sa nu
corespunda cu principiile acestora.

Aceasta sectiune poate contine nuditate, violenta
verbala si cuvinte sau concepte care pot deranja.

Apasand butonul verde acceptati ca aveti cel putin
18 ani si / sau ca intrati pe propria raspundere.

Apar in revista

Haiganu. Fluviul soaptelor Nuvela Foileton

» urmare din numărul 7

Episodul VIII. Întâlniri

Nedelia

În cele din urmă, băiatul fugise. Probabil că nici cel care aruncase farmecele asupra lui nu știa cum să-l scoată de sub puterea lor. Nedelia înțelegea faptul că, într-un fel cu totul și cu totul misterios, vraja din jurul lui Zourazi și a Didei le blocase celor doi drumul către cetățile lui Heros și-i întorsese la viață. Găsise în ei spiritele înghesuite și speriate, însă niciunul din cuvintele albe rostite de Nedelia în limbile străvechi nu fusese îndeajuns să le calmeze copiilor furia și foamea. Mai mult decât să le aducă somnul nu putuse face. Dar chiar atunci când Nedelia legase cu greu și de spiritul fetei una dintre rugăciunile pentru Bendis, se pomeni că băiatul se trezește, se rupe din lanțul de cuvinte rostite în prima limbă a lumii și țâșnește afară.
- Haigaaanuuu, ajută-mă! urlase Zourazi, apoi scrâșnise un ”mi-e foame” și prinsese în goana lui prin curte o gâscă din care mușcase cu furie.
Băiatul dispăruse apoi în pădure lăsând în urmă un nor de sânge și puf.

După ce-i obloji rănile unuia dintre cei mici și-i potoli din plâns pe ceilalți copii, Nedelia o legă pe Dida în așa fel încât să fie cu neputință să scape atunci când se va trezi. Apoi, așa cum făcea în fiecare zi de câteva sute de ori, se rugă la Neris cea Mare să se întoarcă. Și, la fel ca întotdeauna, ruga Nedeliei se rătăci în pustiu. Și când tocmai întorcea pe toate părțile motivul pentru care un copil îi cere ajutorul unui zeu atât de uitat și neputincios precum Haiganu, simți pe umăr apăsarea unor degete și ceva pătrunse în mintea ei ca fierul încins printr-o bucată de unt.

- Ce faci? șopti vocea de lângă ea, dar Nedeliei îi păru că glasul acela îi umblă prin tot corpul ca o armată de furnici.

Haiganu nu era cu adevărat unul dintre Cei Mari. Era, e drept, fiul lui Gebeleizis, însă uitat în lumea celor Mari și în cea a oamenilor deopotrivă. Nicio rugă nicicând nu se ridica spre Haiganu, nicio vrajă nu ascundea pecetea lui, nicio frunză nu creștea pentru el, nimic nu învia și nimic nu murea de dragul, de dorul, din lipsa ori din puterea lui. Nedelia știa că Haiganu rătăcește prin lume de multă vreme, dar nu-l întâlnise vreodată și nici nu-și dorise lucrul ăsta. Să vadă ceva atât de măreț și atât de murdar în același timp era, pentru ea, un lucru de lepădat, de lăsat deoparte, de ocolit, de uitat. Ceva născut prin puterea lui Neris cea Mare, Mama Tuturor Celor ce Sunt, și investit de Ea, prin focul sângelui de Început, cu daruri și podoabe ce te pun deasupra celor ce viețuiesc, ceva de neatins în mod normal de oameni, de animale și chiar de ea, ei bine, să vezi așa ceva zbătându-se aici, înlănțuit aici, închis aici era înfiorător. Fiindcă-i știa bine pe Cei Mari, le cunoștea lipsa de limite, dorințele lor de nestăvilit. Cei Mari nu înțelegeau timpul și spațiul așa cum Nedelia știa că-l înțeleg oamenii. Pentru unul dintre Cei Mari, aici putea fi oricând egal cu acolo, atunci putea fi egal cu acum, iar acum putea fi egal cu aici. Iar să silești pe unul dintre Cei Mari să trăiască după legile oamenilor, așa cum făcuse Pleistoros cu Haiganu, ooo... așa ceva Neris cea Mare nu ar fi permis. Iar Nedelia nu și-ar fi dorit niciodată să vadă. Fiindcă nimic nu e mai dureros și mai respingător decât să vezi un zeu care a avut putere și nu mai are. Este ca și când cineva ar scoate ochiul cuiva și te-ar sili să privești în rana rămasă în urmă. Doar că...

- Te gândești la mine, Nedelia? săpă mai adânc în ea vocea de lângă ea.
- Haiganu... murmură Nedelia, apoi îngână câteva cuvinte străvechi către Bendis ca să-și recompună scutul Celei de-a Șaptea Zile, după care deschise ochii.
Zeul învins, ciclopul, cel-în-care-nu-crede-nimeni, marele uitat, cel aruncat din lumea Celor Mari în cea mai mică dintre lumi, osânditul, Haiganu, pe numele său din prima limbă a lumii, stătea în carne și oase lângă ea și o privea.
Adunați într-un colț, toți copiii tăceau.

- Unde-i băiatul, Nedelia? murmură Haiganu și din ochiul său se ridică un fuior de abur.

Moroianu

Prin mahalalele orașului zburară mai întâi ca o ploaie de săgeți. Fusese o goană pur și simplu. Probabil că nu uciseseră pe nimeni acolo. Țintiseră mai întâi inima orașului. Cetatea. Iar Moroianu nu avea nicio îndoială că ăsta fusese meritul lui Dekibalos.

- Treceți podurile și alergați până dincolo de ziduri! ordonase el la adăpostul norului de ceață pe care Moroianu îl făcea să zboare deasupra lor. Porțile nu sunt închise, așa că nu le dați răgaz să le coboare. Ucideți soldații de la poartă, ucideți soldații de pe ziduri, atacați garnizoana, ucideți, ucideți! Apoi ucideți din nou. Să nu mai văd om viu în Giradrigas! Copiii! Atât! Copiii îi luăm cu noi. Copiii, sărmanii de ei. Vor fi orfani și va trebui să ne îngrijim de ei! În rest, ucideți tot!

Apoi Dekibalos pocni din biciul-cel-lung și sutele de copii, tăcuți ca niște pisici alergară către Giradrigas. Traversară podurile, goniră pe străduțele întortocheate ale mahalalelor ori săltară pe acoperișuri în timp ce Moroianu se străduia să ducă norul odată cu ei.

Apoi se întâmplase ceva. În timp ce Armata Orfanilor scotea sângele din oamenii din Giradrigas, și până ca Moroianu, Dekibalos și câinii săi fioroși să ajungă la ziduri, lumea din mahala îngenunche în fața lor. Nu erau unu sau doi oameni. Nu erau câțiva. Erau sute. Mii. Era toată mahalaua. Bărbați, femei, bătrâni și copii, un popor întreg de sărmani, curve, bolnavi și borfași.
- Ce facem cu ăștia, Moroiene? îl întrebase atunci Dekibalos, iar el ridicase din umeri. Îți zic eu ce facem, vrăjitor chel și prost! Îi luăm cu noi, asta facem. Sunt ai noștri! Ăsta e poporul nostru, Moroiene. Sunt supușii noștri. Sunt muncitorii, curvele, soldații și borfașii noștri, auzi?
- Parcă ai zis că ucidem tot și că păstrăm doar copiii.
- Am zis... Am zis că ucidem tot din... cetate. Aici, după cum bine vezi, nu suntem în cetate. Oamenii ăștia, săracii, nu s-au lăfăit acolo. Ei se chinuie aici, așa cum m-am chinuit și eu cândva, în timp ce jupânii stau la adăpost și căldură. Așa că ucidem tot din cetate, iar pe ăștia îi lăsăm. Nu-i bine, bă?

Moroianu nu mai înțelegea nimic din apucăturile de justițiar ale lui Dekibalos, deși, când văzu uralele miilor de oameni și florile pe care le aruncau către el, începu să priceapă faptul că Dekibalos avea slăbiciuni și nevoi aparte. În sinea lui, Dekibalos se credea pe semne un soi de eliberator despre care cineva va scrie curând versurile vreunui cântec ori ale vreunei balade.

Măcelul durase o zi întreagă, iar acum străzile Giradrigasului erau năclăite de o mâzgă lipicioasă făcută din sânge și pământ. Zăngăniseră săbiile, iar bâtele bufniseră înfundat în timp ce mușcaseră din fălci, capete ori burți, acompaniate de șuieratul coaselor și de împunsăturile furcilor. Acum nu mirosea a hoit. Încă nu. Ci a mațe. A intestine despicate. Un miros cald și neplăcut, dar suportabil. Ici-colo, cineva icnea înecându-se în propriul sânge, în timp ce câte un copil scâncea trăgând de câte o mână ciopârțită ori de sânul unei mame cu capul crăpat. Vacile mugeau nemulse într-un staul și, eliberați din cocini, porcii molfăiau bucăți din cadavrele stăpânilor.
În cetatea Giradrigas domnea moartea.

Haiganu

... O mie de locuri dintr-o singură lume și o mie de lumi la un loc...
... Ai înghițit o mână și acum degetele ei îți zgârie inima ...
... Nu găsești alune în coarnele unei antilope de fistic...

O ascultase pe Nedelia și căutase în ea răspunsuri la toate întrebările care-l frământau, neîncetând să se mire de felul în care Neris cea Mare alcătuise această făptură.
- Văd și eu în tine, Haiganu! îi murmurase deodată femeia smulgându-l din contemplare. Și ceea ce văd nu mă liniștește.

În căni, vinul fierbinte în care femeia aruncase felii de mere și frunze uscate de busuioc își răspândea parfumul în toată casa, însă lui Haiganu nu-i ardea de ospitalitatea Nedeliei.

- Cum ar putea să te liniștească dacă eu însumi nu am liniște? Toate vocile care nu-mi dau pace, tot dorul de casă, toată furia pentru nedreptatea care mi s-a făcut. Nu am liniște, Nedelia! Să stau aici, printre animale fără judecată, mânate de cruzime și de lăcomie și să le aud într-una vaietele și rugile, hohotele și uneltirile, zi după zi, veac după veac, să asist la toată fojgăiala lor prin lume, fără pic de strălucire, fără plan și fără sens, toată micimea asta fără sfârșit...

- Mi-e teamă că judeci lucrurile prea aspru, Haiganu...
- Aspru? Aspru ai zis?! Da... mă bate uneori gândul să fiu aspru! Aș începe să sfârșesc cu lumea asta, îți spun. M-aș apuca să-i pun capăt! Și doar gândul că e făurită de Neris mă oprește. Deși chiar Neris cea Mare a lăsat totul în urmă și a plecat. Chiar crezi că i-ar păsa dacă aș curăța locul ăsta? Chiar crezi că s-ar supăra? Ar fi ca și când aș ucide puricii din blana unei pisici.

- Of, Haiganu... cine suntem noi să judecăm planurile lui Neris? Cât de multe crezi că am eu în plus față de cei cărora le spui purici? Sau tu, Haiganu? Cât de multe crezi că ai în plus?

- Nu știu câte lucruri am în plus, dar mi-e clar că n-am prea multe lucruri în comun cu ei. Aș renunța bucuros la compania oamenilor, dar nu știu cum se face că se țin scai de capul meu... Iar acum, băiatul care avea darul să potolească cascada asta de voci și de șoapte a dispărut, iar tu îmi spui că trage după el o vrajă căreia nu-i găsești leac.

- Vino, Haiganu. Așa cum ți-am spus, ar putea fi un leac. O să-l încercăm pe prietena lui.
- Măcar e ceva bun în vraja asta care-i împresoară. Nu-i mai aud! O văd pe fetișoara asta legată, însă nu-i aud niciun gând, nimic din viitorul ei nu-mi tulbură privirea. Măcar de-ar fi toți oamenii așa...
- Încetează, Haiganu. Dacă toți oamenii ar fi așa, lumea asta ar fi un coșmar. Iar eu am încredere încă în Neris, în visele ei... Am încredere în oameni. Nu-ți pierde credința!

Fata se trezise și se smucea forțând legăturile, încordându-și mușchii și dezvelindu-și maxilarul. Lângă ea, Nedelia rosti câteva cuvinte în prima limbă a lumii și îi făcu semn lui Haiganu să se apropie.
- Să nu te înfurii din cauza asta, mai făcu Nedelia, apoi aruncă spre el un praf alb.

Direct în ochi. Haiganu nu știuse până atunci ce-i usturimea, dar acum simți cum ochiul său alb în care stătea închisă Furia Oarbă i se încinge și fu cât pe-aci să elibereze o rază nimicitoare.
- Dă-mi lacrimile tale, murmură Nedelia, iar Haiganu își lăsă apa din ochi să curgă în degetarul pe care femeia îl ținea acum în mână.

Lângă ei, legată de pat, cu ochii bulbucați, Dida continua să se zbată, mușcând aerul. Nedelia îi puse o mână pe frunte, apoi, șoptind cuvinte străvechi, îi picură în ochi lacrimile lui Haiganu.